29 decembrie 2018

Singura șansă, ultima șansă: curajul celor inteligenți



Lucrul cel mai grav care i s-a întâmplat României în ultimii ani, și cu precădere din 2017 încoace, este desăvârșirea dominației imbecililor în societate. Această desăvârșire nu se produce doar în momentul în care prostia multiformă ajunge să confiște puterea politică, ci și atunci când, prin repetarea obsesivă a acelorași slogane, pe aceleași canale media cu scop precis de imbecilizare, s-a format o masă critică de oameni dependenți de și legitimând aceste discursuri. Senzația pe care o dă societatea românească în mersul ei actual este că – sătulă fiind, adică și obosită, dar și bine hrănită – renunță pe zi ce trece la orice formă de inteligență publică menită să-i îmbunătățească soarta și se complace într-o ambianță de autosuficiență și de glorificare a propriului buric național, amenințat de toată lumea din cauza frumuseții sale paradisiace. Noul discurs identitar, naționalist-ortodoxist, antieuropean și xenofob, este de fapt versiunea oficială a acestei prostii îngălate, ridicate la rang de artă discursivă.

Câteva constatări se impun cu forța evidenței.

1) Resursa cea mai importantă a societăților dezvoltate este cunoașterea. Membrii acestor societăți, indiferent de vârsta lor, de calificarea lor, de locul lor de muncă, își dezvoltă curiozitatea, rămân deschiși învățării și dobândirii de noi cunoștințe, le împărtășesc și le consideră un bun public. Oameni se „dezvoltă” și, dezvoltându-se, contribuie la dezvoltarea societății.

2) Nu putem să nu constatăm dezlănțuirea de iraționalism din societatea românească, de suficiență arogantă pe post de talent personal și de falsificare a cunoașterii. Horoscoape, ghicitoare, vrăjitoare, pseudo-savanți și mistici de ocazie, nutriționiști improvizați, istorici și geografi care rescriu istoria lumii la televizor, para-înțelepți care se pricep la orice, diplome științifice și titluri academice traficate – așa arată peisajul unei societăți incoerente, încetinită de obscurantism, superstiții și prejudecăți, numai bune de exploatat politic în cel mai cinic mod de cei pentru care democrația, libertatea și drepturile omului, dar și cunoașterea, sunt un lux inutil, impus de birocrații de la Bruxelles.

3) Anii care vin sunt critici pentru destinul României în următoarele decenii. Dominația prostiei vulnerabilizează țara din toate punctele de vedere: intern și extern, economic și sanitar, demografic și educațional, instituțional și politic. O asemenea vulnerabilizare va fi greu de depășit dacă structurile acestei puteri se perpetuează după 2020.

4) Pe de altă parte, există în societate un capital important de inteligență privată neutilizat și nemobilizat. Când spun privată, mă refer nu doar la inteligența unora sau altora dintre membrii acestei societăți și nici la faptul că ea ar fi mai degrabă concentrată în mediul privat. Ci că această inteligență se exersează în scopuri personale, rămânând neîmpărtășită și nefolosită în interes public. Iar asta se întâmplă cel mai adesea din comoditate: cei mai mulți dintre oamenii deștepți ai acestei țări consideră că e suficient să-și folosească inteligența și competențele acolo unde lucrează pentru a răspunde astfel nevoii sociale.

Din păcate, însă, dezangajarea publică și demisia morală de lungă durată a numeroși intelectuali și oameni pricepuți a deschis calea imposturii generalizate, adică a imposturii ca model de reușită individuală și de promovare publică. Căci dacă prostia a fost mai mereu agresivă și ofensivă, inteligența a fost inhibată și defensivă. Nu e însă mai puțin adevărat că dezastrul moral în care se află țara nu se datorează doar proștilor agresivi, ci și celor inteligenți care, pentru un post, pentru un titlu sau un salariu, au renunțat la valori și principii. Din păcate, și unii și alții sunt numeroși, iar majoritatea lor poate îngenunchea în orice moment o țară.

De aceea, cred că este urgentă și vitală pentru România o mobilizare a tuturor inteligențelor oneste, indiferent de opțiunea politică, în favoarea unei reconstruiri raționale a țării. Cred că este nevoie ca bărbații și femeile care au adunat o experiență solidă de viață prin folosirea rațiunii lor să iasă din confortul pe care li-l oferă locul de muncă sau cariera și să se pună în slujba binelui public o vreme. Profesori, medici, ingineri, juriști, arhitecți, oameni de afaceri, „experți” de tot felul – liberali, socialiști, creștin-democrați, conservatori – au datoria publică de a se manifesta ca persoane publice și ca alternative credibile la dominația prostiei imorale, asumându-și o condiție politică excepțională, transpartinică, de lideri ai unei societăți care trebuie extrasă din mediocritate.

Orice zi în care oamenii inteligenți și raționali ai acestei țări tac și rămân pasivi este o zi în care asaltul ignoranței se întețește, iar oamenii simpli ajung să creadă că singura lor șansă de supraviețuire este să rămână supuși și neștiutori. Orice zi în care un arhitect tace și nu se implică public este o zi în care o nouă monstruozitate va sluți chipul unui oraș sau al unui sat. Orice zi în care un inginer nu ia atitudine publică este o zi în care un pod sau o cale ferată stă să se prăbușească omorând oameni. Orice zi în care un jurist tace e o zi în care un infractor rămâne liber și un nevinovat riscă amenzi și închisoare. Orice zi în care un medic alege să nu spună nimic este o zi în care mor oameni în spitale uciși de bacterii, ignoranță și autosuficiență criminală. Orice zi în care un profesor tace, este un pas înainte pentru elevi slabi pregătiți, pentru studenți gata să părăsească țara și pentru noi plagiate.

Tăcerea tuturor, în acest moment, nu mai este pasivitate, ci complicitate. O alianță transpolitică a curajului intelectual este una dintre puținele șanse pe care le mai are această țară; căci doar resursele de imaginație politică și de creativitate socială ale acestora mai pot alimenta o contraputere la actuala putere care distruge România. Lamentările și remarcile cinice ori disprețuitoare pot colora ambianța unei seri între prieteni, dar nu schimbă cu un milimetru ticăloșia unei puteri tot mai abuzive.

Nu există în acest moment nicio justificare pentru tăcere și supunere din partea acestora. Cei care înțeleg ce se întâmplă pot participa la construirea unor soluții rapide pentru a evita prăbușirea țării. Ei pot lansa inițiative civice și politice, forme de solidaritate publică și se pot prezenta pe ei înșiși celorlalți ca modele de acțiune. Ei trebuie să poată reaprinde speranța și întreține entuziasmul, împotriva bulimiei propuse ca model de fericire de către puterea celor nesătui de putere.

Dar tăcând în birourile lor, în cabinetele lor, ei întrețin marasmul și devin aliați în conjurația imbecililor. Desigur, fiecare are justificarea lui să nu spună nimic și să nu facă nimic: de la ratele în bancă până la funcția ocupată, orice e bun pentru eschivă. Dar tăcând și așteptând să facă alții ceva, fiecare participă la dezastru, chiar dacă, probabil, la urmă, fiecare se va salva individual.

Dar și curajul este individual. În decembrie 1989, au murit, individual, oameni, pentru că au existat, individual, oameni curajoși. Omul inteligent are acum de ales între lașitatea personală și curajul personal. Cale de mijloc nu există. Şi nici scuză. E acum sau niciodată.


24 decembrie 2018

Decalogul doamnei VVD


Doamna VV Dăncilă, egală cu sine însăși, adică incapabilă să se autodepășească în bine, revine în forță cu o nouă mostră de batjocorire a limbii române, ca de fiecare dată când e lăsată să vorbească liber. Ororile pe care le comite vorbind, cu o încăpățânare demnă de cauze mai bune, ne îngăduie să schițăm un decalog în folosul ei, al celor care o urmăresc, dar și ca un leac pentru cei care se îmbolnăvesc sau se simt deprimați ascultând-o.

1)              Nimeni nu poate sări peste propria umbră. Spus mai simplu, fiecare vorbește exact așa cum gândește. Și mai clar: nimeni nu este mai inteligent decât poate să o spună; dar, exact în aceeași măsură, nimeni nu poate fi mai inteligent în rostire decât în gândire. Vorbirea pune în formă o gândire care se modelează ea însăși prin vocabularul acumulat în timp. E un cerc virtuos aici: experiența lumii hrănește gândirea, care hrănește vorbirea, care redă gândirea și care, astfel, face loc unor experiențe noi. Doar că cercul nu e virtuos pentru toți.
2)              Nu emotivitatea o face pe dna VVD să stâlcească limba română. În primul rând, pentru că emotivitatea este asociată și ea inteligenței. Emoțiile sunt o măsură a felului în care noi întâlnim lumea și a felului în care o interpretăm. Dacă emoțiile sunt excesive sau complet absente, dacă ele se repetă în situații similare, avem de-a face cu o inadecvare, altfel spus cu o proastă lectură a realității. Doamna VVD nu realizează că își sapă groapa singură dând vina pe emoții.
3)              Emoțiile sunt într-un raport direct cu gândirea și vorbirea. Ele sunt culoarea pânzei de fond pe care desenăm lumea gândind și vorbind. La doamna VVD, impresia de falsitate e dată tocmai de această culoare stridentă, nepotrivită cu sobrietatea pe care se chinuie să o mimeze. Nici măcar pictorii suprarealiști nu au desenat pe pânze roz bonbon.
4)              Teoriile comunicării și experții în comunicare te învață până la urmă să spui lucruri, dar nu pot suplini contribuția proprie la actul de limbaj. Experții plătiți regește din banii noștri o instruiesc pe doamna VVD ce să spună, dar nu și cum să spună și când să spună. Adică îi dau textul, dar nu îi pot inventa contextul. De unde, din nou, aceeași teribilă senzație de inadecvare între ceea ce spune de pe foile scrise de alții și lipsa de putere de convingere cu care o face. Nu poți convinge pe cineva să ia poziția de drepți cu un ton pițigăiat și scremut. Nu poți cere consens și înțelegere cu o voce de disc zgâriat pe un pick-up întors de alții.
5)              Sărăcia de limbaj e semnul sărăciei de gândire. Un om cu cuvinte puține gândește puțin (și prost). Un om care nu își găsește cuvintele, nu le găsește pentru că nu le are. Când învârți cuvinte puține înseamnă că atâtea ai; iar când, în plus, le și așezi aiurea în propoziții fără semn, înseamnă nu doar că hard-disk-ul e foarte mic, ci și că procesorul e foarte slab. Adică nu doar că ai făcut școală puțină, dar ai și rămas cu puțin de pe urma ei.
6)              Trecerea de la simplu la complex nu se face prin complicat. Greșelile cele mai frecvente ale dnei VVD sunt cele provocate de trecerea de la propoziții simple (de tip: „Ana are mere”) la propoziții complexe (de tip: „Sunt convinsă că niciun român, din nicio regiune a țării nu au fost mândri când dumneavoastră ați susținut acest lucru”). Dar trecerea de la simplu la complex în exprimare e specifică unei gândiri educate. O gândire necitită și needucată, pentru care școala a fost un blestem, nu ajunge la complexitatea frazelor, ci se împotmolește în construcții lingvistice sau verbale complicate și, inevitabil, absurde și rizibile.
7)              Alte greșeli relativ frecvente sunt uitările de nume proprii. Uitarea de nume proprii este specifică minților leneșe și neumblate prin lume. Doamna VVD a circulat și continuă să circule prin lume protejată de un strat gros de farduri și într-un clopot mare de sticlă. Ea pare doar un ecran în fața altor ecrane, dovedind o capacitate de recepție a stimulilor externi foarte redusă. Lumea din jur e săracă proporționa cu propria sărăcie de gândire și limbaj, primind de la ea exact atâta cât e capabilă să ofere și să recepționeze, adică foarte puțin.
8)              În sfârșit, dezacordurile stridente, cacofoniile, confuziile bazate pe omofonie, alăturarea întâmplătoare a cuvintelor în fraze fără sens dau seama pentru un efort violent de a părea ceea ce nu ești. La o înzestrare intelectuală foarte modestă, se adaugă o precaritate educațională din primii ani de școală și de liceu ce nu poate fi recuperată; vocabularul, topica și gramatica dnei VVD sunt cele ale unei persoane care a încetat foarte devreme să învețe, întrucât valorile mediului ei nu aveau nevoie de o asemenea dezvoltare personală, ci de alte „calități”.
9)              Lumea unei gândiri haotice este ea însăși haotică. Pentru cel care citește, pentru cel care învață, miracolul cunoașterii este în primul rând miracolul ordinii care se naște din haos, al ierarhizării lucrurilor, oamenilor și valorilor. Însă pentru cel (sau pentru cea) care a încetat de mult să cunoască, nu doar să afle lucruri de la înălțimea postului său, haosul rămâne permanent și mereu amenințător. De unde strategiile discursive balansând mereu stângaci între defensivă victimizatoare și ofensivă agresivă.
10)           În sfârșit, haosul mental e inevitabil însoțit de haos moral. Sărăcia mentală se traduce prin lipsa de discernământ moral, prin incapacitatea de a deosebi între consecințele bune și consecințele rele ale faptelor sale.
De aceea, cred că principalul punct la care trebuie să fim atenți în discursurile dnei VVD, după ce încetăm a mai fi amuzați sau stupefiați de gogomăniile pe care le rostește, este chiar transformarea morală a acestei persoane. Nici emotivitatea, nici frazele aparent pline de bunăvoință nu trebuie să ne distragă atenția de la ce devine această doamnă: o persoană profund imorală, iar asta nu doar din perspectiva indecenței de a ocupa un post infinit de inadecvat în raport cu capacitățile mentale și lingvistice. Ci, mai ales, din perspectiva consecințelor dezastruoase pe care poate să le provoace cineva care dovedește că, din motive de înzestrare proprie sau de educație insuficiență, nu mai este capabil să învețe și nu mai poate să progreseze în judecarea unor acte și decizii care afectează milioane de oameni și țara însăși. Singurul act profund moral al dnei VVD este demisia, indiferent de motivul care ar determina un asemenea gest. Orice clipă petrecută într-o poziție de decizie cu implicații pentru țară este deopotrivă o amenințare, un risc și o obscenitate.

Nereușind să devină medic, așa cum visa în copilărie, dna VVD și-a împlinit altfel visul, jucându-se de-a doctorul și operând pe viu zi de zi limba română. Şi nu doar limba română.


21 decembrie 2018

România reeducată


Liviu Dragnea și PSD au un proiect de țară, un plan măreț pentru România: este planul reeducării poporului conform unui proiect de inginerie socială cum nu a mai cunoscut România din anii 50. Faptul că el este un om incult, violent și profund necinstit nu trebuie să ne facă să-i subestimăm puterea. Căci a reușit, ca nimeni altcineva de la Ceaușescu încoace, să-și fidelizeze un uriaș aparat administrativ și de stat, prin mită și prin frică, prin șantaj și prin complicitate, cu ajutorul căruia își poate pune în aplicare planul.

Ingineria socială pusă la punct de niște strategi probabil diabolic de inteligenți pornește de la ideea că poporul român a trecut prin istorie acceptând, uitând și iertând. Bunăoară, la momentul Centenarului, nimeni, nici o instituție, niciun oficial al statului nu a depus o floare pe mormântul tuturor eroilor care au făcut Marea Unire și care au murit în chinuri groaznice în închisorile comuniste pentru că au rămas demni și patrioți. Nicio adunare publică nu le-a fost consacrată, nici un preot nu i-a pomenit, nici o școală nu i-a invocat. Tot așa cum, între Vișinescu și Coposu, 9 din 10 români nu sunt capabili să facă nicio diferență.

Apoi: a plătit cineva prin condamnare sau măcar oprobriu pentru toate crimele din cei 50 de ani de comunism? A existat un singur moment un proiect de asumare a responsabilității colective pentru tot ce s-a întâmplat în acei ani? Nu, am uitat repede, am trecut peste, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, și am mers mai departe. Peste morți, peste crime, peste memorii. Cu o declarație politică, un raport formal și apoi tăcere. Între timp, șeful Securității comuniste, Iulian Vlad, a fost considerat un erou, iar Gheorghe Ursu, cel bătut până la moarte de Securitate, a fost uitat de toată lumea.

Mai aproape de noi: în 1989-1990, au murit peste 1.000 de oameni ca noi să fim azi liberi. Comemorarea lor se petrece într-o discreție înspăimântătoare. Adolescenții de azi nici nu știu ce s-a întâmplat atunci. Cei veniți de la Timișoara la București să omagieze morții au fost amendați de niște slugi ordinare ale Puterii pentru că s-au oprit la crucile celor împușcați în timpul luptelor din decembrie 1989. Un polițist mucos chiar a izbucnit: „ce, au murit pentru noi?”. În schimb, ucigașii lor sunt cu toții liberi, omagiați, iar unii au ocupat și mai ocupă demnități în statul român.

Consilierii acestui Escobar de România au înțeles de minune un lucru: că au în fața lor un popor cu o elasticitate morală nemaivăzută, cu o formidabilă capacitate de a uita și de a ierta prin indiferență. Şi propun Puterii actuale să adopte acest program de inginerie socială, deopotrivă fabulos și înspăimântător: dacă poporul român a putut să ierte și să uite cu atâta ușurință crime oribile și să accepte din nou fără probleme în sânul său marii criminali, de ce nu ar face-o la fel și cu corupții?

Iar proiectul a început: pe voci diferite, în fața unor jurnaliști obedienți, oamenii puterii ne spun despre corupți că sunt niște oameni ca noi, că nu trebuie să-i condamnăm sau să-i judecăm prea aspru, că ei nu ucid și nu violează. Exact, despre asta e vorba! Dacă toată această rețea infracțională reușește să treacă peste acest hop juridic supărător, respectiv cele câteva dosare care îi înfrânează în proiectul lor, ei bine, putem fi siguri că cel mai târziu în 2025 nu va mai exista nici amintirea corupției și nici a corupților în România. Dacă Liviu Dragnea își curăță în 2019 dosarul penal, va fi nevoie doar de câțiva ani cel mult pentru ca societatea să-l accepte iar ca pe un demnitar curat și virtuos, prigonit o vreme de niște forțe oculte, dar supraviețuind eroic prin luptă și sacrificii personale. Şi asemeni lui toți ceilalți infractori de azi (după modelul Năstase, Oprea, Severin, Oprescu...), exploatând la maximum amnezia unei nații needucate și relativismul moral înconjurător.


Despre asta e singurul proiect de țară care funcționează azi din plin pe banii noștri: nu despre educarea generațiilor ce vin, ci despre reeducarea celor de azi. Despre cum, ca prin magie, cei care trebuie să înfunde închisorile sunt cu toții liberi, iar toți ceilalți le sunt prizonieri. Despre cum să înveți un popor întreg să-și iubească patria-închisoare și să-i aduleze pe gardienii disprețuitori care îi învață să rabde, să ierte și să se supună. Şi să-și considere călăii drept eroi, iar eroii niște trădători. 


18 decembrie 2018

Extemporal la politichie


Dacă ați vrut vreodată să cunoașteți un chip al falimentului învățământului românesc și nu ați reușit încă să îl identificați, să știți că acum el poartă un nume: Liviu Marian Pop. Tânăr și neliniștit, ambițios politic mult dincolo de capacitățile sale intelectuale foarte modeste, cu carențe grave de cultură generală și mai ales incapabil să scrie o frază corectă în limba română, acest produs fenomenal al școlii românești perseverează, fără ezitare, plin de certitudini, într-un domeniu pe care nu doar că nu-l stăpânește deloc, dar pe care îl și pune în pericol cu suflul lui fierbinte de politruc ambițios și incult, cel al învățământului.

Aflăm cu nesfârșită uimire că domnul Pop, neobosit cum îl știm, după ce a fost debarcat din fruntea ministerului, nu are de gând să renunțe la ruina școlii, dimpotrivă. Perseverența sa catastrofală a produs struțocămila numită Professorium, „primul proiect al Fundației LMP”. Iar atunci când perseverența este mult mai întinsă decât stăpânirea limbii române, rezultă un text precum cel de mai jos, în care numărul greșelilor (sau erorilor? Că nu mai știm) de punctuație, ortografie și exprimare este direct proporțional cu ambițiile lui LMP. E aproape cu neputință să le numeri pe toate, într-atât de mare e dezastrul lingvistic. Şi atunci întrebarea de bun-simț pe care trebuie să ne-o punem din nou, mereu și mereu: cum poate să educe cineva needucat? Cum poate să contribuie la însănătoșirea învățământului românesc cineva „bolnav” de incultură și ignorant în ce privește educația și mizele ei în Europa? De ce se ambiționează astfel de analfabeți să pună pe butuci școala românească? Chiar nu poate să-i convingă cineva că nu are nimeni nevoie de ei, că pot fi mult mai utili societății doar nefăcând nimic?

Într-un gest de protest public și de minimă reașezare a calităților și competențelor în ordinea lor firească, îi invit pe toți colegii profesori, studenți sau simpli cititori să citească textul de mai jos, să identifice toate greșelile de topică, de ortografie, de punctuație, de exprimare, și să-i dea o notă închipuitului profesor și închipuitului fost și probabil viitor ministru al Educației, Liviu Marian Pop, fie sub formă de comentarii aici, fie transmițându-i direct profesorului, senatorului, fostului și viitorului ministru al Educației notele și comentariile dumneavoastră. 

Desigur, toți cititorii sunt liberi să comenteze, în limitele decenței, lucrarea de control a domnului Poși să facă sugestii care să-i permită să depășească acest moment greu al probabilei corigențe care îl așteaptă în urma acestui extemporal.


Imagine-copie după textul original (disponibil aici):




Textul original reluat în versiune editabilă:

Professorium este primul mare proiect al Fundatiei Liviu Marian Pop adresat cadrelor didactice ,personalului didactic auxiliar, nedidactic din invatamantul preuniversitar, de unde provin si eu, care se confrunta, din pacate cu numeroase probleme și nu în ultimul rând elevilor si părinților acestora.
În ultimele 6 luni am primit in jur de 30 000 de mailuri cu întrebări pe diverse teme privind legislatia din domeniul educației, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama de existența lacunelor în informare din sistemul de învățământ.

In primul volum al acestei brosuri, Professorium, am sintetizat intrebarile primite pe mail si raspunsurile aferente, cu intenția ca și cei care nu mi adresează direct să aiba acces la informațiile de care au nevoie.
Brosura se poate descarca de pe site-ul meu liviumarianpop.ro, iar intrebarile si raspunsurile zilnice se pot vedea pe blogul: liviumarianpop.blogspot.ro.
In speranta ca va vor fi de ajutor, va multumesc inca odata pentru increderea ce mi-ati acordat-o si va stau in continuare la dispozitie pe emailliviumarianpop@gmail.com pentru intermedierea solutionarii oricarei situatii



8 decembrie 2018

Despre curaj


Există o calitate umană a cărei lipsă în societatea românească de azi pare să nu deranjeze pe mai nimeni. Este vorba de curaj, de care Churchill, omul politic prin excelență al secolului XX, a spus că este prima dintre calitățile umane, pentru că ea le garantează pe toate celelalte. Mai aplicat, putem să spunem odată cu Hannah Arendt despre curaj că este virtutea politică prin excelență. Ce înseamnă asta?

Înseamnă, în primul rând și în sensul cel mai simplu al termenului, că doar oamenii dând dovadă de curaj ajung să facă politică. Aceasta e o afirmație pe care trebuie, desigur, să o lămurim la un moment dat, că sună un pic ciudat.

Dar mai înseamnă, în al doilea rând și într-un sens mult mai complex, că numai prin curaj calitățile umane și profesionale (cinstea, priceperea etc.) pot fi scoase din sfera personală, familială sau comunitară și puse în slujba interesului public.

Desigur, putem fi curajoși și în situații particulare, nepolitice, și cel mai adesea așa suntem: când un om salvează un alt om de la înec sau din flăcări, când sare în ajutorul cuiva agresat sau neîndreptățit ori când se revoltă împotriva unui abuz individual.

Se cuvine să fim însă conștienți de rolul important pe care îl are curajul în spațiul public și să-l deosebim de atitudini apropiate, dar cu care nu se identifică: bunăoară îndrăzneala, tupeul, bravura, inconștiența, disperarea, agresivitatea ș.a.m.d. Curajul se distinge de toate acestea prin faptul că este o atitudine rațională însuflețită de respectul unei valori: adevărul, dreptatea, binele public etc. Să privim clasa politică românească dominantă și să încercăm să găsim printre bărbații și femeile care o compun oameni curajoși. Ușor nu e, cu siguranță.
Curajul mai are o însușire foarte specială: nu putem spune despre un om că este curajos dacă este astfel doar o singură dată. Altfel spus, dacă protestezi o dată împotriva nedreptăților și abuzurilor și taci de zece ori nu poți să pretinzi la titlul de „om curajos”. Curajul nu se capitalizează și nu se declară.

Apoi, despre curaj mai trebuie să spunem că are un timp al lui: nu poți fi curajos nici înainte și nici după actul pentru care se cere să fi curajos. După război (dar și înainte de el), într-adevăr, mulți viteji se arată. Poți să fii curajos doar la momentul potrivit. Declarații ulterioare, tardive, sunt bravuri, adică vorbe fără rost.

În sfârșit, curajul se însoțește mereu de un anumit risc: nu toți cei curajoși și reușesc; unii ratează, pierd, eșuează. Uneori salvatorul se îneacă și el alături de cel căzut în apă. Cel curajos știe asta, își asumă acest risc și face un pariu căutând să învingă pericolul în numele a ceva superior: viața celuilalt, dreptatea, adevărul etc.

Aceeași uriașă gânditoare a secolului XX, care a fost Hannah Arendt, a spus această frază luminoasă: „curajul îi eliberează pe oameni de grijile vieții pregătindu-i pentru libertatea lumii”. Cu alte cuvinte, prin curaj, oamenii încetează să se mai gândească la mâncare, bani sau concedii și se consacră, prin acțiune, valorilor care construiesc lumea comună în care trăim și pe care vrem să o lăsăm urmașilor noștri.

Cum arată peisajul curajului în societatea românească? Să spunem că avem mai întâi o majoritate pentru care această chestiune nu se pune în niciun fel, izolată fiind în sărăcie și precaritate, incapabilă să se elibereze deci de dependența și grijile zilei de azi. Această majoritate, ținută intenționat în ignoranță și nevoi nu are timpul, puterea și educația să privească dincolo de ziua de azi altfel decât sub forma supraviețuirii sau, în mod ideal, a bunăstării materiale. Grija unei lumi mai bune nu este una din preocupările sale cotidiene.

Avem apoi o altă parte importantă a societății, formată de toți aceia care au beneficiat în ultimii ani de măriri de salarii, de prime, de posturi, de funcții și avansări, lucrând în imensa rețea a aparatului de stat (înalți funcționari, funcționari obișnuiți, profesori, o parte din medici etc.) al căror curaj este cel mult privat, niciodată public. Pentru toți aceștia, unii foarte pricepuți și merituoși, care contribuie la funcționarea statului și a societății, s-ar putea spune că, nu-i așa, curajul poate să ia forma înfruntării cotidiene a unui sistem absurd, nedrept, uitând că acomodarea la acest sistem face ea însăși parte din funcționarea și perpetuarea absurdului, tot așa cum un șofer care se obișnuiește înjurând în traficul bucureștean contribuie, în același timp, la menținerea infernului. Acest grup poate să fie deci foarte competent, poate în mari părți ale sale să fie și foarte cinstit, dar în absența curajului se dovedește a fi cel mai fidel slujitori ai oricărei puteri, în numele datoriei pe care și-o face, dar și în absența unei conștiințe civice articulate. Aici se află explicația, bunăoară, a imposibilității declanșării unei greve generale: puterea a știut ce șuruburi să strângă astfel încât șandramaua să-i poată ține pe cei „aleși” acolo sus, iar pe cei de jos să nu se revolte. Nici pe aceștia nu-i interesează prea mult o societate dreaptă pentru ziua de mâine: grija lor e să facă societatea de azi să nu se prăbușească, pentru că atunci se prăbușesc și scaunele, funcțiile, salariile și sporurile lor.

Desigur, îi avem și pe falșii „curajoși”, dar fie necinstiți, fie incompetenți. Sunt cei care se definesc ca bărbați și bărbate, oameni temerari care nu se dau în lături de la a conduce această țară sacrificându-se pentru noi. Acestora li se potrivesc mai bine termenii cu care confundăm de obicei curajul: îndrăzneală, tupeu, bravură, impertinență etc. De fapt, e de ajuns să ne uităm la Liderul Suprem al acestor „curajoși”, care nu e niciodată la locul faptei, ci mereu în umbră, care iese cu cele mai dure declarații deîndată ce câmpul de luptă e curățat de dușmani și securizat, e de ajuns deci să privim probabil cel mai laș om politic pe care l-a dat România în ultimii treizeci de ani ca să înțelegem că el este prelungirea în vârful ierarhiei a unei mentalități a capului plecat pe care nu-l taie sabia și a frăției cu dracul ca mod de a trece puntea de la o zi la alta, fără grijă pentru cei din jur și pentru ziua de mâine a tuturor.

În sfârșit, există o mână de oameni curajoși în țara asta, care, în spațiul public (politic, civic, asociativ), îndrăznesc să creadă într-o Românie mai bună: nu cea de azi și nu cea pentru câțiva, nu o Românie amanetată sau umplută în buzunare, ci o Românie călăuzindu-se după niște valori care vor îngădui celor care vin după noi să o ducă mai bine.

Dar care sunt mizele și dificultățile majore ale perioadei ce vine?

Miza: dacă mai există o șansă pentru România în următorii doi ani ea poate să vină doar din intensificarea și extinderea curajului. Nu de competențe ducem lipsă, nici de oameni cinstiți, ci de oameni curajoși, dispuși să pună mai presus de binele lor personal de azi binele public de azi și de mâine.

Dificultatea primă: resursele insuficiente de oameni curajoși. Desigur, o societate merge înainte condusă mereu de o minoritate, dar acum această minoritate curajoasă este prea mică și pare incapabilă să mobilizeze singură un număr critic de oameni pentru o acțiune politică de anvergură.

A doua dificultate: resursele insuficiente ale oamenilor curajoși. Nu trebuie să ne plângem că nu mai sunt 600.000 de oameni în stradă de fiecare dată, însă asta arată o evidență: actele de curaj public, in stradă, au durata lor de viață, iar această durată e una scurtă. E nevoie de a inventa alte forme de curaj, ale acelorași oameni sau ale altora, pentru că aceiași oameni în aceleași forme de protest au obosit.

A treia dificultate, care e o provocare crucială: cum să insufli curajul unei societăți când resemnată, când indiferentă, când gata de aranjament și mica înțelegere, când parodiindu-și lașitatea, când numind curaj ceea ce e de fapt impertinență și agresivitate?

Dacă cinstea o învățăm în familie și competența în școală, curajul nu se învață decât în spațiul public și odată cu ceilalți. Azi, aceasta este cea mai grea lecție și cel mai greu examen, pe care foarte foarte puțini l-au trecut până acum. Nu ar fi rău să mergem mai des la cursurile de curaj.


17 noiembrie 2018

De ce moare Universitatea (și, odată cu ea, întreaga societate)



În urma articolelor și postărilor de săptămana trecută despre revenirea lui Tudorel Toader la Universitatea din Iași și despre atitudinea colegilor de acolo, am primit pe email un mesaj din partea cuiva de la această universitate. Am retras din el elementele mai personale sau prea contextuale.

Din respect pentru acest coleg și pentru ceilalți colegi de la UAIC, nu voi comenta prea mult acest mesaj. Reținem însă învățătura teribilă din acest text: da, este adevărat că un om politic precum TT caută doar putere. Dar ceea ce este important este că o și obține, chiar cu mare ușurință, din cele motive invocate în text, pe care le găsesc uluitoare și dezamăgitoare în același timp, dar perfect coerente cu ceea ce știm deja despre universitățile românești.

Primul motiv este că a face opoziție, a rezista, a te revolta riscă să te izoleze de marea masă a conformiștilor. Desigur, vom recunoaște în acest argument însăși definiția conformismului și supunerii, și nu doar de acum, ci chiar și dinainte de 1989. În sinea noastră, toți suntem nemulțumiți, chiar scandalizați de ce se întâmplă. Dar e riscant să protestăm. Nu mai riscăm închisoarea, ci izolarea și pervertirea relațiilor cu ceilalți.

Al doilea motiv, la fel de dărâmător, este că oricum nu are rost să ne revoltăm împotriva abuzurilor și nedreptății, pentru că în cel mai bun caz nu se schimbă nimic. Iar dacă se schimbă, se schimbă în rău. În locul unora precum Dragnea sau TT vor veni alții cel puțin la fel de răi ca ei.

După toate acestea, sunt de acord cu concluzia asumată: „asa a inceput totalitarismul si tot asa va continua”. În acest fel prevăd un viitor liniștit și pentru TT și pentru copiii lui la UAIC. Şi pentru Dragnea, dar și pentru copilul lui în fruntea țării. Riscul e mare să ne dorim libertatea și dreptatea, când sila e atât de practică, iar revolta interioară atât de la îndemână.

Dar, din prețuire pentru prestigioasa Universitate din Iași și pentru colegii de acolo, îndrăznesc să cred și să sper că nu toată lumea gândește așa, nici în universitate și nici în afara ei. Că sila și tăcerea nu permit nici măcar o supraviețuire demnă, că e nevoie de mai mult, de voci publice, de curaj, de solidaritate. Universitatea moare, societatea moare, prin supunere, în primul rând dacă cei dinăuntru se resemnează și se supun voluntar. Revolta e necesară, curajul public e necesar, universitarii au o datorie față de societate de a denunța primii abuzurile și ilegalitățile. Dacă ei nu o fac, nu avem de așteptat de la altcineva să o facă în locul nostru. Ceea ce câștigăm pe termen lung e mult mai important decât ceea ce pierdem pe termen scurt.


SI ACUM TEXTUL.


„Am citit textele despre TT, numai ca nu am raspuns. Citisem textul respectiv chiar de la postare. (...) Lucrurile stau cam asa. Este o proasta afacere sa incerci sa-l "pedepsesti" pe TT la Universitate pentru ceea ce face la minister. Trebuie sa intelegi ce fel de om este el. Este un om care nu este interesat decat de putere. Cand noi ne gandim la conjunctia "justitie si democratie", el se gandeste la conjunctia "justitie si putere". Lui nu-i pasa deloc de OPINIE, poate sa fi si opinie publica. Daca acea opinie nu poate rasturna situatia juridica, I SE RUPE. Cel mai bun exemplu este cu fiul sau. El s-a declarat suspendat cand a fost acuzat ca l-a adus pe fiul sau, dar suspendat numai dpdv juridic. El nu are nici o problema sa recunoasca faptul ca tine sub observatie tot ce se intampla, ca supravegheaza indeapropae etc. O spune explicit in mesajele sale. Deci i se poate reprosa moral afacere cu fiul sau. Si o comisie etica ar putea sa dea un aviz nasol, daca ar fi comisie de etica... Dar lui nu i-ar pasa nici de asta, dupa cum rezulta. El nu are drept de semnatura, deciziile nu sunt ale lui si cu asta s-a incheiat discutia. Relatia lui cu Rectoratul este exact cea pe care o are Dragnea cu Guvernul: el nu ia decizii, el nu semneaza, el nu are raspundere. El are numai beneficii.

Acum, de ce nu protesteaza nimeni... Sa stii ca unii mai trimit mesaje pline de draci, dar se gasesc altii sa le spuna ca la ei se platescte plata cu ora. (...)

Si chiar daca ar avea un sens si te-ai exprima, ar fi numai vreo cativa. E bun si asa, de ce sa n-o faci? Uite de ce nu as face-o eu: de teama consecintelor. Oooo, vei spune, ti-e frica de Tudorel... Nu, nu mi-e frica de Tudorel (...) Lucrul de care ma tem este urmatorul: mi-e teama ca raman singur. Nu singur in fata lui Tudorel, ci singur in viata universitara cotidiana. Primii care te pedepsesc sunt colegii tai, chiar prietenii, care incep sa se fereasca de tine ca de unul cu care nu se poate "discuta". Se feresc sa-ti vorbeasca sincer, sa te invite in actiunile lor, sa se lase invitati in actiunile tale, sa discute cu tine despre principii si valori, sa iasa cu tine in public. Eu am trecut prin asta, dar nu a fost asa de rau atunci, pentru ca eram tineri si nu ne faceam asa de multe calcule. Acum s-a terminat. (Prietenii de atunci nu s-au schimbat, dar au obosit). Mai simt si acum efectele actiunilor de atunci: nu conteaza daca ai in mod rational dreptate. Pentru ceilalti esti un "revolutionar". Deci, sa se duca dracului cu totii.

Si ultimul RAU. Orice actiune de tip revolutionar aduce la putere niste oportunisti care stau in umbra si asteapta. Asa cum a fost Tudorel insusi: un om sters, frustrat, lipsit de talent, lipsit de umor, calculand si asteptand momentul prielnic... Mi-e sila.


PS Desigur, asa a inceput totalitarismul si tot asa va continua. Ai voie sa postezi orice parte din acest mesaj, daca crezi ca asta poate ajuta la intelegerea fenomenului.”


14 noiembrie 2018

Ambassadeur dans le monde et dans son propre pays (une émission sur France Culture)




Ciprian Mihali, philosophe reconnu en Roumanie, s’est vu confier des fonctions inattendues : Ambassadeur pendant huit ans au Sénégal ( (et non pas huit, comme cela est marqué par erreur sur le site de France Culture, n.C.M.), il a représenté une « autre Europe » dans une Afrique qu’il découvrait ; sa francophonie latérale l’a conduit aujourd’hui à l’Agence de la francophonie dont il dirige le bureau à Bruxelles ; le voici désormais aussi ambassadeur dans son propre pays, intellectuel public intervenant dans des débats souvent confus voire violents. C’est un parcours, une pensée, une parole qui en dit long sur l’état du monde et de l’Europe, entre échanges et dégradation de l’échange dans l’espace public.

Auteur de cinq ouvrages individuels sur la philosophie contemporaine et de deux ouvrages écrits en collaboration avec l’architecte Augustin Ioan. Il a aussi traduit en roumain plus d’une vingtaine d’ouvrages de la pensée philosophique contemporaine.

De même que nous pratiquons parfois l’image très simplifiée d’une seule Afrique, il fallait déconstruire l’image d’une seule Europe. Oppressive, coloniale, impitoyable, qui circule dans un certain imaginaire facilement manipulable en Afrique. (…) En transmettant cette image avec des collègues tchèques, polonais, autrichiens, etc., nous faisions tout le temps l’effort de sortir d’une image monolithique que nous avions nous-mêmes en arrivant. (Ciprian Mihali)

Ce qui m’inquiète le plus, c’est que les gens soient dans une course folle, une marche à grande vitesse, et qu’ils n’arrivent pas à savoir vraiment ce qu’il se passe. Je ne dirais pas que les intellectuels devraient intervenir pour éclairer (…), mais qu’ils doivent aider à comprendre ce qu’il se passe. (Ciprian Mihali)

Il y a dans chaque société des points de faiblesse, certaines fissures, que vous évitez. C’est comme marcher sur la glace, vous évitez d’aller exactement sur cette ligne parce qu’il y a plus de chances pour que ça craque. (…) Je pense que la vocation d’un gouvernement soucieux de la gouvernance de sa société, c’est d’éviter ces sujets. (...) Mais au contraire, il faut créer de l’intelligence, les conditions du débat, de l’éducation. (…) Ce n’est pas vous, gouvernement, qui pouvez soutenir un point de vue et dire que tous les autres sont des ennemis. (Ciprian Mihali)


https://www.franceculture.fr/emissions/matieres-a-penser/matieres-a-penser-du-mardi-13-novembre-2018


10 noiembrie 2018

Patria simulării generalizate



Primăria București a plantat iarbă pe o stație de autobuz, pentru o capitală verde.
Primarul Bacăului a acoperit iarba cu mochetă, pentru un oraș la fel de verde.

Sute de mii de copii dezabuzați se prefac că învață în școli.
Zeci de mii de oameni plictisiți se prefac a fi dascălii acestor copii.

Sute și mii de analfabeți și-au cumpărat diplome de doctorat.
Sute și mii de vânzători de diplome se prefac a fi profesori.

Zeci de mii oameni îmbrăcați în alb lucrează în niște clădiri infecte.
Zeci de mii de oameni bolnavi se prefac că se vindecă în aceste clădiri.

Zeci de mii de oameni îmbrăcați în negru cu fir aurit, plătiți de stat, propovăduiesc sărăcia, virtutea și iubirea aproapelui.

Şefii acestora, îmbrăcați în aur, cu fir negru, circulă cu mașini de lux și îi binecuvântează pe cei care s-au îmbogățit furând de la copii.

Câteva sute de oameni, fără loc de muncă, se adună într-un palat și se prefac că dau legi.

Câteva milioane de supuși, care au mai rămas, se prefac că le respectă.

Câteva zeci de alți oameni, se adună într-un alt palat, și se prefac că lucrează pentru binele românilor.

Zeci de mii de români, după ce îi ascultă, se prefac că își iau abonamente la telefon, dar aleg opțiunea „roaming”, după care se prefac că se întorc în țară.

România se preface că are un guvern, ca să simuleze că este o țară guvernată.

România se preface că are un parlament, ca să salveze prin imunitate de la condamnare locuitorii lui eterni și Liderul său Suprem.

România se preface că are instituții moderne, dar nu a mai organizat de zeci de ani (sau poate niciodată) un concurs corect pe vreun post în ele.

România se preface că are un stat de drept, dar și-a predat toate puterile în brațele unui fost buticar înconjurat de oameni la fel de drepți și deștepți, de-acolo de la el.

România se preface că este o democrație, pe care o apără cu gaze și bâte jandarmii împotriva românilor.

România se preface că este în Europa, dar urăște libertatea de expresie, diversitatea, toleranța și demnitatea umană.

România se preface că este un stat modern, dar a tăiat banii cercetării, ai culturii și ai sănătății pentru a construi statui sau alte monumente, pentru a cânta muzică patriotică și a-și trimite felicitări.

Românii se prefac a fi oameni raționali, dar subvenționează vraci, ghicitori, falși profeți din viitor și horoscoape la ceva care se numește televiziune.

Românii se prefac că sunt bogați și mândri la ei în sat, după ani de batjocură și privațiuni aiurea.

Românii se prefac că sunt cinstiți și cu frica lui Dumnezeu, închinând cruci când autobuzul în care circulă fără bilet trece pe lângă o biserică.

Românii se prefac că au o țară, pe care o sărbătoresc ca atunci când n-o aveau.

Șefii românilor se prefac că îi apără de străini, iar românii, de atâta apărare, iau calea străinilor.

Mai mulți primari și-au acordat titlul de cetățeni de onoare ai satelor din care sătenii au plecat la muncă în străinătate.

Românii se prefac că sunt români (centenar, credința strămoșească, treceți batalioane, Nadia, Hagi, Dracula, Dragnea).

Primarul Slatinei a mutilat copacii ca să-i sufoce cu plăci de tablă groasă având decupaje în formă de frunze.

Totul e simulacru. Dar nu-i bai, ne înțelegem noi cumva, că oameni suntem.



20 octombrie 2018

Rezistenţa în caz de tsunami




Asupra României se abate în aceste zile şi săptămâni primul val al unui tsunami care se poate dovedi distrugător pentru fragila democraţie postdecembristă. Acest val, care va fi urmat de alte replici, este declanşat de cutremure care au avut loc în larg, adică cel puţin din 1990 încoace, şi cărora nu le-am acordat atenţie. Ne-am spus că mişcările tectonice de atunci sunt slabe, că ele nu ne privesc, că gesturile noastre nu le intensifică sau că, şi dacă se va întâmpla ceva, ele nu vor ajunge până la noi. Dar au ajuns: azi vedem prăvălindu-se peste ţară efectul concentrat al tuturor ilegalităţilor, compromisurilor, fraudelor şi hoţiilor comise de aproape 30 de ani încoace. Vom vedea cu siguranţă alte valuri, ca în cazul oricărui tsunami, măturând succesiv ce a mai rămas în picioare.

Cum se organizează rezistenţa şi supravieţuirea în caz de tsunami politic?

Primul lucru care NU trebuie făcut este să alergăm speriaţi, haotic, fiecare unde vede cu ochii. Oricât de mărunţi ne-am crede, oricât de feriţi ni s-ar părea că suntem, până la urmă un val sau altul ne va ajunge din spate şi ne va zdrobi. Acest prim val a măturat din calea lui oameni şi instituţii mai expuse şi continuă să lovească în structurile de rezistenţă ale altor instituţii aflate pe ţărmul democraţiei şi al statului de drept. Al doilea val s-ar putea să lovească opozanţii, presa, judecătorii antreprenorii, profesorii, la întâmplare sau ţintit.

Altfel spus, am convingerea intimă că nimeni nu se va putea salva singur. În schimb dacă rezistenţa este organizată colectiv şi solidar, atunci valurile se vor lovi de ziduri solide şi se vor sparge împotriva celor care le-au declanşat.

Aceste gânduri mi-au venit în zilele din urmă când am avut bucuria să întâlnesc câteva zeci de tineri români (tineri, adică fără deosebire de vârstă) din Belgia. Dacă l-aş fi întâlnit pe fiecare în parte şi i-aş fi ascultat povestea tristă – despre felul în care nu mai sunt primiţi acasă după terminarea studiilor în străinătate, despre drama prin care au trecut ca studenţi sau profesori în România înainte de a emigra, despre nedreptăţile şi abuzurile la care au fost supuşi – dacă aşadar i-aş fi întâlnit individual, i-aş fi compătimit şi ne-am fi spus unul altuia nişte cuvinte de furie şi consolare la o bere.

Dar văzându-i atât de mulţi, atât de deştepţi, atât de preocupaţi de ce se întâmplă cu ţara, capabili să se gândească la destinul ţării tot atât de mult cât se gândesc la destinul lor, văzându-i deci împreună, mi-am spus şi le-am spus că nu e loc de renunţare, că nu au dreptul să cedeze şi să se predea.

Asemeni lor, sunt zeci de mii, sute de mii, poate milioane de români în ţară şi în afara ţării. Fiecare în parte poate fi înfrânt sau poate să se simtă înfrânt. Fiecare în parte îşi poate pierde nădejdea şi să se închidă în tăcerea propriei deziluzii. Şi am văzut şi am auzit în ultimii ani mulţi tineri deznădăjduiţi şi debusolaţi. Dar când sunt laolaltă se produce un soi de alchimie care le transformă slăbiciunea într-o forţă şi disperarea în furie şi speranţă.

Aş vrea să fiu bine înţeles: nu încerc să ţin un discurs motivaţional găunos si conformist. Reclădirea speranţei nu poate avea loc doar din îndemnuri de tip teambuilding, ci trebuie să fie efectiv un program politic. Iar când spun program politic nu mă gândesc neapărat la politica de partid sau la înrolarea necesară într-un partid, desi poate sa fie si asta. Ci la calitatea pe care trebuie să ne-o activăm laolaltă de fiinţe politice. Pentru că dacă profesia sau credinţa sau iubirea sunt opţiuni individuale şi care se manifestă în privat, calitatea noastră de membri politici ai unei comunităţi politice nu poate fi decât publică. Iar virtutea prin care ea se activează este curajul. Curajul de a vorbi şi de a acţiona împreună, public, politic.

Să luăm un exemplu: foarte mulţi dintre aceşti tineri au trecut, ca elevi sau studenţi, prin experienţele unor nedreptăţi, fraude sau abuzuri: de la meditaţii la mită pentru profesori, de la hărţuiri sexuale la plagiate şi diplome false, toată lumea ştie că aceste lucruri se întâmplă în mediul şcolar şi universitar românesc. Dar „toată lumea ştie” este doar un soi de terapie de grup, o confirmare a existenţei acestor tare ale educaţiei româneşti: spunând asta, nici măcar nu identificăm suficient problemele, darmite să le rezolvăm. Fiecare poate să spună că nu are forţa de a demasca asemenea nedreptăţi şi abuzuri, că i-a fost frică să o facă sau că a încercat să o facă, dar nu a fost ascultat(ă). Fiecare în parte este deci fragil(ă), vulnerabil(ă) şi expus(ă) nedreptăţii şi puterii instituţiilor abuzive.

Dar există azi forme de inteligenţă colectivă, există suporturi tehnice şi mijloace de comunicare spontană care ne pot scoate rapid din izolare şi care ne pot proteja împotriva acţiunii oricărei puteri asupra noastră! Astăzi avem şansa de a vorbi şi de a spune lumii ce ni se întâmplă, şansă pe care nu au avut-o opozanţii din alte epoci sau chiar din epoci recente când mureau torturaţi în beciuri întunecate. Astăzi avem posibilitatea de a constitui în timp foarte scurt contraputeri orizontale capabile să se opună masivei puterii oficiale; astăzi un strigăt de ajutor poate deveni viral în câteva ore şi se poate transforma în mesaj public, în indignare politică şi în veritabilă opoziţie la o putere tot mai autocratică.
Ce vreau să spun este că, pe de o parte, protestul împotriva puterilor discreţionare şi înarmate nu trebuie să se întâmple doar în Piaţa Victoriei. Acela este doar un loc simbolic în care se poate face auzită cel mai bine vocea celor care se ridică împotriva injustiţiei şi minciunii. Dar protestul – mereu non-violent! – poate fi cel puţin la fel de intens şi de eficient în numeroase alte locuri, virtuale sau reale: în universităţi, în şcoli, în faţa sau înăuntrul unor instituţii, în stradă, în locuri publice, în media, pe internet, pentru că toate acestea sunt locuri în care se poate ţese o contraputere. Puterii masive şi monolitice nu trebuie să i se opună o altă putere, la fel, ci numeroase contraputeri locale şi mobile.

Pe de altă parte, construirea politică a unei rezistenţe la tsunami şi a unei alternative la odioasa putere actuală este un exerciţiu de creativitate colectivă şi de curaj. Nu se poate ca atâţia oameni deştepţi şi hotârâţi să se lase călcaţi în picioare unul câte unul, măturat de unul sau altul din valurile imposturii, hoţiei sau abuzului. Nu se poate ca toţi aceşti oameni să nu fie capabili să se organizeze în forme de solidaritate creativă care să oprească tăvălugul, să încetinească prăbuşirea României, să dea naştere unor poli multipli de putere din care să ofere şanse şi speranţe celor din jurul lor. Majoritatea cetăţenilor români sunt azi indiferenţi şi lipsiţi de speranţă pe termen lung, chiar resemnaţi. E nevoie ca toţi aceşti oameni activi din societate, această minoritate inteligentă şi imaginativă să dovedească public şi politic că are curaj pentru ca mesajul lor de speranţă şi încredere să treacă spre cei mulţi. Solidarităţile şi mobilizările sunt reale când au motivaţii reale şi oneste. Iar curajul nu creşte de la sine, ci prin punerea laolaltă a gândurilor, a vocilor, a energiilor.

Eu unul am văzut că se poate şi că nu e totul pierdut.




13 octombrie 2018

Despre normal şi anormal în 12 puncte



Motto: „Eu, PSD, nu avem nimic împotriva minorităţilor sexuale, dimpotrivă, suntem toleranţi, înţelegem” (LD)


De când totul pare să o ia razna în jurul nostru, nu cred să existe cuvinte mai folosite decât „normalul” şi „normalitatea”, precum şi îndemnuri binevoitoare sau ipocrite cum ar fi: „să revenim la normal”, „să avem o familie normală”, „să fim oameni normali”.

Atunci când nu mai au nicio idee, oamenii politici de la putere ies la televizor, adoptă o postură umilă, mimează cât pot modestia şi ne spun pe un ton exasperat: „tot ce ne dorim este să trăim într-o ţară normală” şi speră că, prin magie, toată lumea, duşmani şi prieteni, să dea aprobator din cap şi să spună: „da, are dreptate, uite un om drept şi deştept, asta vrem şi noi, să trăim într-o ţară normală”.
Recursul la normal pare soluţia miraculoasă de fiecare dată când puterea sau majoritatea au nevoie să-i liniştească pe cei care îi contestă. Cu toţii dorim să fim normali, nu? Cu toţii vrem ca România să fie normală, nu?

Dar ce este normalul? Unde îl putem găsi? Există un singur normal sau mai multe? Cine are dreptul şi puterea să spună ce este normal? Este el acelaşi dintotdeauna sau se schimbă? Şi dacă se schimbă, cine hotărăşte că normalul dinainte a devenit anormal, iar anormalul de acum a devenit normal? Ştim noi pe unde trece graniţa dintre normal şi anormal? Şi dacă ştim, cine păzeşte această graniţă?

Lasând pentru un text mai elaborat dezvoltarea unor idei care ne-ar ajuta să înţelegem mai ce înseamnă normalul, voi spune pe scurt următoarele:

1)         Originea „normalului” se află în secolul al XIX-lea şi, printre sensurile sale care ni s-au transmis cel mai puternic până azi, decisiv este sensul medical. Până azi, cel mai adesea noi asociem anormalul bolii sau nebuniei. Până azi, când spunem că vrem o societate normală, ne imaginăm o societate sănătoasă asemeni unui om sănătos care îşi revine după o boală.

2)         Normalul şi normalitatea sunt ca un măr frumos şi strălucitor pe dinafară, dar putred pe dinăuntru şi plin de viermi. Arată nemaipomenit la prima vedere, toată lumea (sau aproape) este de acord că aşa trebuie, să ne dorim normalitatea, Prin urmare, nimic nu pare mai la îndemâna înţelegerii noastre decât normalitatea.

3)         Dar normalitatea nu există. Ea este o ficţiune utilă, fabricată în laboratoarele puterii şi majorităţii, şi nu mă refer aici nicidecum doar la puterea politică sau la o anumită majoritate.

4)         Normalul se construieşte pornind de la premisa că există anormal. Dând un exemplu recent, numai pentru că homosexualitatea este deja considerată ca anormală ne definim noi, ceilalţi, majoritatea, ca fiind normali şi decidem că suntem normali. În absenţa ipotetică a homosexualităţii, heterosexualii încetează să mai fie normali.

5)         Normalul şi anormalul sunt definite de o normă. Cineva, undeva, la un moment dat, decide că ceea ce se află în afara normei este infracţiune şi trebuie pedepsită, fie pentru a readuce anormalul în graniţele normei, fie pentru a-l face să dispară definitiv.

6)         Norma şi normalul includ şi exclud deopotrivă. Normalul e cu atât mai uşor de identificat cu cât e mai capabil de a discrimina, de a exclude, de a elimina, de a stigmatiza ceea ce decide el că e anormal.

7)         Normalul este întotdeauna de partea celor puternici şi a celor majoritari. Asta înseamnă că cei slabi şi cei minoritari devin, inevitabil, la un moment dat, anormali, fie din punct de vedere moral, fie legal, fie altfel.

8)         Normalul în societate este rezultatul unei judecăţi de valoare şi nu al unei constatări a unei stări de fapt. Altfel spus, ceea ce este important nu e că normalul şi anormalul există, ci că normalul este preferabil, iar anormalul detestabil. Normalul este superior, anormalul este inferior (din toate punctele de vedere). Când ne considerăm „normali”, o facem ca să îi judecăm pe ceilalţi care sunt „anormali”, îi arătăm cu degetul şi le ataşăm însuşiri negative.

9)         Normalul se pretinde tolerant şi înţelegător. Dar poate fi tolerant numai cel puternic şi majoritar, adică cel care poate hotărî în ce condiţii poate fi tolerant şi că toleranţa lui are o limită, dincolo de care nu mai tolerează. Anormalul şi minoritarul nu pot fi toleranţi, pentru că nu au privilegiul toleranţei.

10)     Omul politic care propune cu falsă modestie „reinstaurarea normalităţii” este un mincinos periculos. Este mincinos, pentru că normalitatea nu există, pentru că ea nu a existat acum 5 ani sau acum 50 de ani, pentru că ea nu există ca un model în alte ţări, în cărţi sau în ceruri. Dar este şi periculos, pentru că se pretinde medicul societăţii, cel care are dreptul şi puterea să decreteze că societatea e bolnavă, să-i identifice pe cei anormali şi bolnavi, dar şi, mai grav, să prescrie tratamente pentru anormali.

11)     E bine deci să ştim că de fiecare dată când ne considerăm „normali” sau când visăm la normalitate, s-ar putea să ne gândim de fapt la unii dintre noi ca fiind anormali, adică bolnavi, nebuni, imorali, infractori, demni de dispreţ şi de excludere dintre noi. În ciuda modestiei pe care o arată, normalul nu este unificator, ci dezbinator, nu este pacifist, ci războinic şi răzbunător.

12)     Şi să mai ştim că uneori suntem majoritari, alteori minoritari; uneori puternici, alteori slabi. Uneori normali, alteori anormali, adică bolnavi, nebuni... şi aşa mai departe. Normal, nu?








9 octombrie 2018

„România este o ţară împotmolită exact aşa cum este şi mintea celor care o conduc“


După ce timp de patru ani a slujit România ca ambasador în Senegal, profesorul universitar Ciprian Mihali a primit recent un nou mandat la Agenţia Universitară a Francofoniei, conducând Direcţia Regională pentru Europa de Vest a Agenţiei, cu sediul la Bruxelles.

Profesorul universitar Ciprian Mihali, în vârstă de 51 de ani, a părăsit lumea Africii subsahariene pentru inima francofoniei universitare. Din postura de director pentru Europa de Vest al Agenţiei Universitare a Francofoniei la Bruxelles, ne vorbeşte despre . În interviul pentru „Weekend Adevărul“ vorbeşte despre cariera sa, despre diverse sisteme de învăţământ, despre diplomaţie şi despre o Românie bolnavă.   

„Weekend Adevărul“: Unde v-aţi făcut primele studii?  
Prof. univ. Ciprian Mihali: M-am născut într-o zi de miercuri din anul 1967, la Baia Mare. După studiile obligatorii la Liceul numit vremelnic „Industrial nr. 9“, fost Pedagogic, viitor Colegiu Naţional „Mihai Eminescu“ din Baia Mare, în preajma şi sub călăuzirea unor profesori minunaţi între anii 1981 şi 1985, am urmat Filosofia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Am făcut cinci semestre de filosofie sistematică înainte de Revoluţie şi cinci semestre de filosofie haotică, dar nu mai puţin pasionantă, din ianuarie 1990 până în iunie 1992.    

V-aţi dat doctoratul? În ce domeniu? 
La teza de doctorat am lucrat şapte ani, într-o formulă de dublă coordonare, la Universităţile din Cluj-Napoca şi din Strasbourg, teză pe care am susţinut-o la 1 aprilie 2000, la Cluj, în faţa unui juriu româno-francez şi a unei săli neaşteptat de pline de colegi şi de prieteni. În faţa mea se aflau unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a dat cultura franceză la sfârşitul veacului trecut, Jean-Luc Nancy, doi distinşti profesori universitari români şi un filosof-rector-ministru român, al cărui telefon nu a încetat să sune de-a lungul întregii susţineri, dovadă că era un om important.   

 „Fiinţa“ şi „libertatea“ în viaţa de zi cu zi   

Despre ce era teza?   
Teza de doctorat era despre ce înseamnă viaţa cotidiană pentru filosofie. Adică dincolo de marile concepte ale filosofiei, „fiinţa“, „neantul“, „adevărul“, „binele“, „libertatea“, am vrut să ştiu în ce măsură filosofii din toate timpurile au ştiut să integreze în gândirea lor viaţa de zi cu zi, banalitatea, rutina, monotonia, şi dacă toate acestea aveau un sens sau erau, dimpotrivă ceva de dispreţuit şi de depăşit spre ceva înălţător.    

La catedră cât aţi stat?   

Între 1992 şi 2012 am predat, vreme de patruzeci de semestre, la Departamentul de Filosofie al Universitatăţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde am ţinut cursuri de filosofie contemporană mai ales, dar şi de teorii ale limbajului, teorii ale spaţiului, de multe ori cu trimitere la biologie, la drept, la ştiinţele sociale sau politice. Am fost binecuvântat cu studenţi extraordinari, unii mai mari ca mine, la începuturi, pentru ca spre final să aibă vârsta copiilor mei. Am avut şansa, de asemenea, să fiu invitat să predau vreo zece ani la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, întâi la master, apoi la şcoala doctorală, ani grei şi frumoşi, ani de descoperiri formidabile alături de profesioniştii arhitecturii din România. Am fost profesor şi cercetător invitat la Paris, Strasbourg, Nisa, Lyon, Lille, am făcut o mulţime de acorduri interuniversitare cu parteneri din Franţa.

Citeste mai mult: adev.ro/pg6ejm