Pragurile corupţiei noastre

O societate întreagă este mistificată de la începutul acestui an de o presupusă dezbatere în jurul unui prag valoric pornind de la care abuzul în serviciu ar deveni infracţiune. De aproape un an, politicieni şi societate civilă, putere şi opoziţie, jurnalişti şi jurişti, profesionişti şi amatori se întreabă în modul cel mai serios cu putinţă de la ce sumă în sus putem spune furtului furt atunci când el este săvârşit de un funcţionar public sau de un demnitar al statului român. Furtul rămâne furt pentru muritorii de rând indiferent de sumă. Dar funcţionarilor şi demnitarilor trebuie oare sau nu să le asigurăm un confort în acţiunile lor publice sau private creînd un spaţiu de legalitate suplimentar în care furtul ori paguba „să nu se pună”?

Mi se pare că tristeţea cea mai mare este că atât de multă lume s-a corupt moral atât de intim şi de durabil încât poate să dezbată despre existenţa unui asemenea prag. Într-o serie de articole bine documentate, jurnalistul Liviu Avram a demonstrat, citând texte şi mesaje oficiale ale Comisiei de la Veneţia, că expresia „high treshold” din formulările lor nu se referă la un prag financiar „înalt” care ar desfiinţa tot ce e corupţie sub acest prag valoric în ceva cinstit, ci se referă la gravitatea superioară a unor consecinţe izvorâte din decizii politice sau administrative. Iar gravitatea superioară se referă la infracţiuni împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice etc. Liviu Avram a vorbit, tot el a ascultat. Pentru că în mintea funcţionarului român parvenit şi pus pe căpătuială, nu contează astfel de infracţiuni abstracte, ci contează doar „cât îi iese lui” fără să fie pedepsit pentru asta.

Pentru că aceasta este esenţa discuţiei despre pragul financiar al abuzului în serviciu: pervertirea ideii democratice în folosul beneficiului personal sau de clan. Comisia de la Veneţia susţine că statul de drept, domnia legii, trebuie apărată din punct de vedere juridic inclusiv (adică nu doar) printr-o interpretare strictă a unor termeni, ceea ce ar trebui să-i scutească tocmai de instrumentalizarea politică şi interesată. Altfel spus, „pragul înalt” în utilizarea sintagmei de „abuz în serviciu”, de pildă înseamnă a o feri de o manipulare cum este cea care o trece prin filtrul banilor. Comisia ne spune exact invers decât vor să ne facă să înţelegem oamenii noştri politici. Miza în definirea abuzului de serviciu este dublă: protejarea instituţiilor democratice şi a funcţionării lor împotriva abuzurilor unor indivizi şi evitarea cuantificării financiare unor concepte majore ale justiţiei în societate (altfel spus, dreptatea, libertatea, egalitatea în faţa legii şi alte valori nu trebuie să poată fi măsurate în bani).

Or ceea ce fac politicienii noştri şi fidelii lor slujitori mediatici este opusul acestor două idei nobile: pe de o parte, subordonarea instituţiilor şi deturnarea funcţionării lor în profitul unor indivizi (oameni politici sau şefi mari şi mici numiţi de ei); pe de altă parte, negocierea pe bani a dreptăţii. A fixa un prag financiar abuzului în serviciu înseamnă de fapt a spune că faptele de corupţie care au loc sub acest prag sunt lucru cinstit.

„19.000 de lei nu o să deranjeze pe nimeni, nu-i aşa?”. Aceasta este cea mai luminoasă definiţie a corupţiei. Haideţi să ne înţelegem, că oameni suntem, uitaţi, 19.000 nu e aşa de mult, nu-i aşa? Nu se vede într-o sumă mai mare. Pe de altă parte, e un preţ destul de corect pentru orice mic corupt. Un cadou, o atenţie de circa 4.000 de euro nu se vede în bugetul unei instituţii, dar e un preţ numai bun pentru funcţionarul de rând care vrea şi el să aibă dreptul la firimiturile de la ospăţul celor mari, care trebuie să-şi facă mâna cu ceva, totuşi!

Ar trebui poate să spunem că discuţia despre un prag financiar al abuzului nu putea să găsească un loc mai fertil decât într-o societate care acceptă descurcăreala ca definiţie a reuşitei sociale, iar dreptatea, corectitudinea şi cinstea ca variabile de moment ale unei negocieri („ne înţelegem, că oameni suntem...”) şi nicidecum ca valori intrinseci care trebuie să călăuzească şi să coaguleze o societate.  

A accepta un prag financiar pentru o infracţiune precum abuzul în serviciu, adică pentru o infracţiune de către cineva care trebuie să se afle în slujba cetăţeanului, înseamnă a recunoaşte că dreptatea sau cinstea au un preţ în sensul cel mai comercial al termenului. Şi mai înseamnă că în orice situaţie acestea sunt negociabile. Că legea nu e lege, ci e tocmeală. Că persoana ajunsă într-o funcţie, prin încrederea concetăţenilor lui, poate să o traficheze liniştit până la pragul la care „nu deranjează pe nimeni”, că avantajul pe care i-l conferă funcţia în raport cu ceilalţi se întăreşte de acum prin aceea că are dreptul, privilegiul să fure 1 leu, 1.000 de lei, 19.000 de lei sau 200.000 de lei.

A accepta pragul financiar pentru abuzul în serviciu înseamnă a inversa serviciul pe care funcţionarul trebuia să-l presteze în beneficiul cetăţenilor în servicii financiare pe care aceştia trebuie să le ofere funcţionarului. Desigur, până la un anumit prag.

A accepta un prag financiar înalt pentru abuzul în serviciu este ca şi cum am considera că un prag înalt al alcoolemiei în sânge la volan are ca efect scăderea numărului celor care conduc beţi şi omoară oameni, nu pentru că nu mai mor oameni, ci pentru că cei care conduc nu mai sunt consideraţi beţi.

Suntem pe cale, ca societate, să începem să ne târguim reperele valorice care ne ţin împreună şi ne ghidează existenţa în comun. Dacă admitem că un condamnat penal are „dreptul” să fie preşedinte, dacă admitem că nu e condamnabil să furi salariul pe un an al unui medic rezident sau profesor începător, nu înseamnă că producem noi repere de moralitate, ci că diluăm orice repere şi orice limite ale moralităţii publice. Ştergând graniţele dintre dreptate şi nedreptate, abuz în serviciu şi serviciu în folosul comunităţii, între funcţionarul cinstit şi hoţul mărunt nu vom lărgi sfera dreptăţii şi a cinstei, ci vom face din minciună şi hoţie un mod legal şi „moral” de a fi împreună.

Azi negociem pragul financiar înalt (adică să se poată fura cât mai mult) pentru abuzul în serviciu. Probabil că mâine va fi nevoie, în societatea lupilor hămesiţi votaţi de mieluşei, să negociem un alt prag înalt, pentru alcoolemia unui prefect, pentru uciderea de către un senator sau o beizadea a unor nevinovaţi pe trecerea de pietoni, pentru concentraţia dezinfectanţilor din spitale, pentru numărul de morţi începând de la care considerăm că merită să facem ceva etc. Iar mai apoi, cu totul mistificaţi şi convinşi de integritatea noastră, vom negocia cele mai înalte praguri, toate pragurile posibile pentru noul preşedinte, astfel încât să nu-l mai putem deosebi de imaculata concepţie, de neprihănirea prin care se aseamănă, în ochii noştri, cu noi înşine, cei care l-am votat.