Statul paralel din fiecare

Statul paralel nu este o invenţie a partidului la putere. Este o invenţie a unei societăţi care, cu mentalităţile şi comportamentele ei, a preferat să dedubleze realitatea în loc să o înfrunte. Iar asta nu de ieri, de azi, ci de multe decenii încoace. Adică să creeze o realitate paralelă, suportabilă, la care să se poată acomoda cu uşurinţă. Realitatea paralelă e aceea în care vindecarea nu e posibilă decât dacă dai şpagă medicului, o autorizaţie nu poate fi obţinută decât dacă dai şpagă unui funcţionar, un examen un poate fi trecut decât dacă dai şpagă profesorului. Oricât de fictivă sau de imaginară a fost această realitate, mereu hrănindu-se din realitatea tuturor disfuncţionalităţilor statului şi, de fapt, chiar alimentând în felul acesta ruina însăşi a unui stat, la un moment dat aceasta realitate închipuită a devenit funcţională şi efectivă. Ca orice lucru modern bine făcut, devine ceva tehnic, sistematic, rational şi urmărit îndeaproape. Existenţa lui nici măcar nu este percepută şi cu atât mai puţin chestionată : toată lumea ştie că trebuie să mergi cu plicul la medic şi cu Kentul la primărie. Toate generaţiile de studenţi ştiu că la profesorul X nu treci dacă nu depui 50 de euro în contul comun al grupei. Toate acestea au funcţionat nestingherit zeci de ani. Şi ele au distrus orice posibilitate a statului de a se însănătoşi. 

Statul român este azi putred în toate măruntaiele sale, nu doar la vârf, este putred şi printre miniştri, dar şi la nivelul funcţionarilor celor mai mărunţi şi al asistentelor cele mai modeste de pe cuprinsul patriei. De aceea, pe cât de binevenită este revolta unei părţi a societăţii în faţa unora dintre reprezentanţii acestui stat putred, pe atât de nesfârşită şi epuizantă s-ar putea dovedi această revoltă dacă ea ar trebui să vizeze toată administraţia publică din România. Pentru că dacă azi va demisiona un ministru sau un prim-ministru, vor fi zeci de mii de funcţionari gata să-i ia locul, împărtăşind exact aceeaşi mentalitate. Iar în adândurile lui, în măruntaiele lui din toate birourile ticsite de dosare şi de sictirul funcţionarilor, se vor găsi mereu alţi şi alţi oameni gata să calce pe cadavre pentru un status-quo sau pentru o formă de mărire (glorie sau salariu sau şpagă).

Statul paralel există de foarte multă vreme şi este fabricat prin contribuţia fiecăruia dintre noi atunci când alege să nu folosească drumul anevoios al legii şi al normei, ci drumul scurt al aranjamentului şi descurcărelii. Fiecare plic cu 100 de lei sau 200 de euro este o cărămidă la buncărul statului paralel în care se ascund azi toţi cei care simţim că ne fură prezentul şi viitorul. Iar despre acest stat, care a funcţionat şi funcţionează încă destul de bine, am aflat atunci când am realizat, unii dintre noi doar, nu toţi, că a da un plic medicului nu e bine, că a cumpăra o diplomă e o infracţiune, că a falsifica o licitaţie e ilegal. Abia atunci ne-am descoperit inabilitatea de a respecta legea, uşurinţa cu care o încălcam, mirarea că ceea ce am făcut până atunci în acest fel a devenit brusc ilegal. Extrapolaţi asta de la 100 de euro la 1 milion de euro şi veţi avea schema nu doar a corupţiei, ci şi a alimentării prin mărunta corupţie a monstrului de stat care a produs bogăţii de neimaginat şi fărădelegi criminale.

Cu fiecare plic dat unui medic, unui profesor, unui funcţionar, am asasinat încă o şansă de a instaura domnia legii într-o administraţie sufocată de presiunea şi tentaţia corupţiei. Cu fiecare plic şi cu fiecare aranjament am fragilizat statul de drept şi am întărit statul paralel în care atâţia dintre noi şi-au dorit să ajungă şi îşi doresc încă, pentru că el produce bogăţie rapidă, diplome rapide, sănătate, reputaţie publică, stele pe umăr şi orice altceva. Împotriva acestui stat închipuit şi totuşi atât de real nu e de ajuns să protestăm în stradă. Din punctul de vedere al celor care au profitat masiv de pe urma închipuirilor noastre şi a naivităţii noastre că în felul acesta se "rezolvă" totul în România, da, lumea din afară este paralelă, nu are nici o putere asupra lumii lor. Există o lume completă şi autosuficientă, care nu depinde de un singur om, care este anume construită să nu depindă de un singur om, tocmai pentru a supravieţui vremelniciei funcţiilor şi persoanelor. Este o lume pe care însă o cunoaştem, mai mult sau mai puţin, cu toţii. Nu vine din afară, nu vine din viitor, ea vine din biografiile noastre şi din felul nostru de a fi unii cu alţii. Nu, nu vreau să spun că suntem cu toţii hoţi. Vreau doar să spun că nu ne-a deranjat prea mult existenţa hoţilor printre noi. Mai precis : ne-au revoltat întotdeauna hoţii de buzunare şi găinării, niste amatori. Dar am fost indiferenţi, dacă nu respectuoşi şi chiar admirativi, faţă de hoţii cu ştaif, descurcăreţii, inteligenţii, oportuniştii. Au încăput cu toţii, indistinct, în definiţia noastră generoasă a succesului.

Astăzi însă succesul lor e pe cale să năruie o societate întreagă. Ei nu înţeleg ce avem cu ei, că doar noi i-am creditat cu încredere şi admiraţie, iar noi nu înţelegem cum am ajuns aici. Am ajuns pas cu pas, zi de zi, mărunt, modest, tăcând, înghiţind, acceptând, trecând cu vederea sau dând o sută de lei ca să prindem loc în faţă. Iar in faţă azi nu mai e nimic. Decât furia si revolta.

Pragurile corupţiei noastre

O societate întreagă este mistificată de la începutul acestui an de o presupusă dezbatere în jurul unui prag valoric pornind de la care abuzul în serviciu ar deveni infracţiune. De aproape un an, politicieni şi societate civilă, putere şi opoziţie, jurnalişti şi jurişti, profesionişti şi amatori se întreabă în modul cel mai serios cu putinţă de la ce sumă în sus putem spune furtului furt atunci când el este săvârşit de un funcţionar public sau de un demnitar al statului român. Furtul rămâne furt pentru muritorii de rând indiferent de sumă. Dar funcţionarilor şi demnitarilor trebuie oare sau nu să le asigurăm un confort în acţiunile lor publice sau private creînd un spaţiu de legalitate suplimentar în care furtul ori paguba „să nu se pună”?

Mi se pare că tristeţea cea mai mare este că atât de multă lume s-a corupt moral atât de intim şi de durabil încât poate să dezbată despre existenţa unui asemenea prag. Într-o serie de articole bine documentate, jurnalistul Liviu Avram a demonstrat, citând texte şi mesaje oficiale ale Comisiei de la Veneţia, că expresia „high treshold” din formulările lor nu se referă la un prag financiar „înalt” care ar desfiinţa tot ce e corupţie sub acest prag valoric în ceva cinstit, ci se referă la gravitatea superioară a unor consecinţe izvorâte din decizii politice sau administrative. Iar gravitatea superioară se referă la infracţiuni împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice etc. Liviu Avram a vorbit, tot el a ascultat. Pentru că în mintea funcţionarului român parvenit şi pus pe căpătuială, nu contează astfel de infracţiuni abstracte, ci contează doar „cât îi iese lui” fără să fie pedepsit pentru asta.

Pentru că aceasta este esenţa discuţiei despre pragul financiar al abuzului în serviciu: pervertirea ideii democratice în folosul beneficiului personal sau de clan. Comisia de la Veneţia susţine că statul de drept, domnia legii, trebuie apărată din punct de vedere juridic inclusiv (adică nu doar) printr-o interpretare strictă a unor termeni, ceea ce ar trebui să-i scutească tocmai de instrumentalizarea politică şi interesată. Altfel spus, „pragul înalt” în utilizarea sintagmei de „abuz în serviciu”, de pildă înseamnă a o feri de o manipulare cum este cea care o trece prin filtrul banilor. Comisia ne spune exact invers decât vor să ne facă să înţelegem oamenii noştri politici. Miza în definirea abuzului de serviciu este dublă: protejarea instituţiilor democratice şi a funcţionării lor împotriva abuzurilor unor indivizi şi evitarea cuantificării financiare unor concepte majore ale justiţiei în societate (altfel spus, dreptatea, libertatea, egalitatea în faţa legii şi alte valori nu trebuie să poată fi măsurate în bani).

Or ceea ce fac politicienii noştri şi fidelii lor slujitori mediatici este opusul acestor două idei nobile: pe de o parte, subordonarea instituţiilor şi deturnarea funcţionării lor în profitul unor indivizi (oameni politici sau şefi mari şi mici numiţi de ei); pe de altă parte, negocierea pe bani a dreptăţii. A fixa un prag financiar abuzului în serviciu înseamnă de fapt a spune că faptele de corupţie care au loc sub acest prag sunt lucru cinstit.

„19.000 de lei nu o să deranjeze pe nimeni, nu-i aşa?”. Aceasta este cea mai luminoasă definiţie a corupţiei. Haideţi să ne înţelegem, că oameni suntem, uitaţi, 19.000 nu e aşa de mult, nu-i aşa? Nu se vede într-o sumă mai mare. Pe de altă parte, e un preţ destul de corect pentru orice mic corupt. Un cadou, o atenţie de circa 4.000 de euro nu se vede în bugetul unei instituţii, dar e un preţ numai bun pentru funcţionarul de rând care vrea şi el să aibă dreptul la firimiturile de la ospăţul celor mari, care trebuie să-şi facă mâna cu ceva, totuşi!

Ar trebui poate să spunem că discuţia despre un prag financiar al abuzului nu putea să găsească un loc mai fertil decât într-o societate care acceptă descurcăreala ca definiţie a reuşitei sociale, iar dreptatea, corectitudinea şi cinstea ca variabile de moment ale unei negocieri („ne înţelegem, că oameni suntem...”) şi nicidecum ca valori intrinseci care trebuie să călăuzească şi să coaguleze o societate.  

A accepta un prag financiar pentru o infracţiune precum abuzul în serviciu, adică pentru o infracţiune de către cineva care trebuie să se afle în slujba cetăţeanului, înseamnă a recunoaşte că dreptatea sau cinstea au un preţ în sensul cel mai comercial al termenului. Şi mai înseamnă că în orice situaţie acestea sunt negociabile. Că legea nu e lege, ci e tocmeală. Că persoana ajunsă într-o funcţie, prin încrederea concetăţenilor lui, poate să o traficheze liniştit până la pragul la care „nu deranjează pe nimeni”, că avantajul pe care i-l conferă funcţia în raport cu ceilalţi se întăreşte de acum prin aceea că are dreptul, privilegiul să fure 1 leu, 1.000 de lei, 19.000 de lei sau 200.000 de lei.

A accepta pragul financiar pentru abuzul în serviciu înseamnă a inversa serviciul pe care funcţionarul trebuia să-l presteze în beneficiul cetăţenilor în servicii financiare pe care aceştia trebuie să le ofere funcţionarului. Desigur, până la un anumit prag.

A accepta un prag financiar înalt pentru abuzul în serviciu este ca şi cum am considera că un prag înalt al alcoolemiei în sânge la volan are ca efect scăderea numărului celor care conduc beţi şi omoară oameni, nu pentru că nu mai mor oameni, ci pentru că cei care conduc nu mai sunt consideraţi beţi.

Suntem pe cale, ca societate, să începem să ne târguim reperele valorice care ne ţin împreună şi ne ghidează existenţa în comun. Dacă admitem că un condamnat penal are „dreptul” să fie preşedinte, dacă admitem că nu e condamnabil să furi salariul pe un an al unui medic rezident sau profesor începător, nu înseamnă că producem noi repere de moralitate, ci că diluăm orice repere şi orice limite ale moralităţii publice. Ştergând graniţele dintre dreptate şi nedreptate, abuz în serviciu şi serviciu în folosul comunităţii, între funcţionarul cinstit şi hoţul mărunt nu vom lărgi sfera dreptăţii şi a cinstei, ci vom face din minciună şi hoţie un mod legal şi „moral” de a fi împreună.

Azi negociem pragul financiar înalt (adică să se poată fura cât mai mult) pentru abuzul în serviciu. Probabil că mâine va fi nevoie, în societatea lupilor hămesiţi votaţi de mieluşei, să negociem un alt prag înalt, pentru alcoolemia unui prefect, pentru uciderea de către un senator sau o beizadea a unor nevinovaţi pe trecerea de pietoni, pentru concentraţia dezinfectanţilor din spitale, pentru numărul de morţi începând de la care considerăm că merită să facem ceva etc. Iar mai apoi, cu totul mistificaţi şi convinşi de integritatea noastră, vom negocia cele mai înalte praguri, toate pragurile posibile pentru noul preşedinte, astfel încât să nu-l mai putem deosebi de imaculata concepţie, de neprihănirea prin care se aseamănă, în ochii noştri, cu noi înşine, cei care l-am votat.