Utopia

Dragi prieteni, dragi complici în utopie,

Aţi fost copleşitor de mulţi cei care v-aţi răpit măcar câteva secunde şi o frântură de gând să-mi scrieţi la ceas aniversar. Şi oricât am fi de postmoderni şi oricât ne-am preface de indiferenţi, asemenea gesturi nu pot să nu ne emoţioneze.

Îmi pare că aceasta este una dintre emoţiile sănătoase care, pornind de la o situaţie simplă, de jubileu, indică într-un plan mai larg şi detaşat de persoana mea posibilitatea unei forme active şi concrete de solidaritate. Mai cred că generalizarea comunicării instantanee dă naştere, în sensul cel mai bun al termenului, la ceea ce aş putea numi « conversiunea utopică » a unei comunităţi umane.

Să mă explic.

       

Am avut privilegiul de a purta, marţi, 23 mai 2017, la Paris un dialog dens şi provocator cu filosoful Felwine Sarr, una dintre vocile cele mai percutante ale gândirii senegaleze şi africane de azi. Sugestia lui prealabilă a fost să dialogăm despre utopie pornind de la opera lui Miguel Abensour, recent dispărut dintre noi, un autor care l-a inspirat şi pe Felwine când a scris Afrotopia, eseul său despre necesitatea unei utopii africane.

Ideea de a discuta despre utopie s-a dovedit fericită din clipa în care am înţeles, din scrierile celor doi, care e sensul pe care putem şi trebuie să-l dăm azi utopiei. Pornind de la idei ale unor autori ca Walter Benjamin sau Ernst Bloch, Abensour vede în utopie nu o dulce reverie sau o mitologie desprinsă de orice realitate, ci o condiţie a fiinţei umane neîmplinite care se vede pe sine capabilă să iasă din condiţiile reale în care se află pentru a se proiecta, împreună cu semenii săi, într-un real alternativ, care să-i permită împlinirea. Cum ar spune Ernst Bloch, existenţa utopiei dovedeşte că oamenii trăiesc cu speranţă, iar dispariţia speranţei şi a utopiei conduce, a condus deja în istorie, la cele mai tragice experienţe ale dominaţiei totalitare. O societate care încetează să spere, care încetează să se proiecteze pe sine dincolo de actualul în care trăieşte, într-o alteritate socială mai dreaptă, este o societate resemnată, care găzduieşte în sine germenii totalitarismului. În acest sens pot să spun că, la mijlocul întunecatului deceniu opt al veacului trecut, în România rămăseseră foarte puţini aceia care mai sperau şi care puteau măcar să-şi imagineze această ţară altfel decât încremenită pe veci într-o realitate săracă şi tristă. Speranţa devenise ideologie a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Utopia nu este neapărat o predicţie asupra viitorului sau o proiecţie înspre ceva indeterminat şi îndepărtat, ci mai degrabă un avertisment asupra prezentului şi o irupţie în prezent a unei pluralităţi de alte prezenturi posibile. Conversiunea utopică despre care vorbeam mai sus se referă la disponibilitatea pe care o are un grup uman, minoritar sau majoritar într-o societate, de a propune un nou raport cu lumea sub forma unei experienţe în sensul cel mai tare al termenului, experienţă a posibilei şi necesarei schimbări a lumii. Ea este afect împărtăşit între membrii unei comunităţi, credinţă în capacitatea lor de a inventa un alt fel de real. Care sunt gândurile, gesturile, discursurile, sentimentele, celor care aleg la un moment dat să refuze realul aşa cum este el şi să adere la o utopie, să se întoarcă dinspre ordinea dată înspre o nouă ordine, înspre un nou tip de investire şi de participare socială?

Scriu aceste rânduri cu gândul la conversiunea utopică pe care a experimentat-o o parte a societăţii româneşti începând cu 2012, continuând cu protestele împotriva proiectului de la Roşia Montana, apoi cu furia post-Colectiv, pentru a culmina cu rezistenţa urbană din iarna acestui an. De fiecare dată, în forme diferite, cu energii şi motivaţii diferite, cu mobilizări diferite, cei care au ieşit din case au imaginat o Românie altfel, o Românie mai bună şi mai dreaptă. Desigur, poate că nu au făcut-o după reţeta clasică a revoluţiilor, iar asta le-a atras fulgere şi blesteme din partes criticilor şi cinicilor de serviciu; nu au făcut-o nici îndeajuns de eficient pentru a impune reforme masive în societate. Dar au avut un merit major şi ireductibil: au creat de fiecare dată o utopie, au propus forme noi de solidaritate prin care se poate rezista confiscării politice a adevărului sau a dreptăţii. Au produs breşe şi au fisurat ecranul în care mai-marii zilei ne oglindesc sub chipurile lor hidoase. Şi prin aceste fisuri s-a văzut şi s-a simţit oroarea minciunii, a corupţiei şi a nedreptăţii.

Nu este deloc sigur că vor dura sau vor învinge aceste conversiuni utopice, prin care, în mod real sau în mod virtual, bărbaţi şi femei din societate se încăpăţânează să refuze ordinea strâmbă impusă de maşinăria politico-financiară şi secreto-mediatică a unei oligarhii visându-se eternă. Dar măcar ele întreţin viu şi nealterat principiul speranţei, prin care cei care speră azi îşi învaţă copiii şi urmaşii să spere şi ei, să reziste şi ei, să viseze la o Românie mai bună, în care să se poată întoarce mulţi dintre aceia care au părăsit-o în aceşti din urmă ani, disperaţi sau resemnaţi.

Mi se pare vital ca în anii ce vin şi mai ales în anul 2018, an al celebrării unităţii, să exersăm fără încetare atitudini fără de care utopia poate să moară. Ea trebuie şi poate să rămână fecundă nu doar prin gesturi eroice şi excepţionale (şi câtă nevoie avem în continuare de eroi şi de modele!), ci şi prin practici cotidiene şi repetate, prin manifestări ale solidarităţii şi ale responsabilităţii faţă de celălalt, prin uzul neobosit al raţiunii împotriva tuturor dogmatismelor care se întind ca nişte plăgi printre noi, prin forme ale ospitalităţii faţă de alteritate, prin rezistenţa la ofertele ispititoare prin care ni se cumpără libertatea de expresie sau spiritul critic.

Mi se pare la fel de crucial să refuzăm falsele utopiile, acelea care promit periodic râuri de lapte şi miere, mii de kilometri de autostradă şi salarii minime maxime, pentru a ne scufunda şi mai mult în propriile noastre neputinţe. Trebuie să refuzăm utopiile fabricate de experţi în strategii electorale, în sondaje publice sau în comunicare, de maeştrii identităţii şi ai mântuirii, de elitele luminate şi mai ales autosatisfăcute pentru a democratiza utopiile şi pentru a deschide larg posibilitatea împărtăşirii de către fiecare – tânăr, bătrân, bărbat, femeie, muncitor, scriitor, creştin, musulman, ateu, heterosexual, homosexual etc. – a locurilor şi timpurilor şi felurilor de a fi împreună.

Sună oare naiv toate acestea? Cu siguranţă: dar e o naivitate necesară care ne îngăduie să ne sustragem cu folos realului, ca o barieră care ne fereşte să cădem în hăul deschis de dispreţul faţă de celalălt, de acceptarea inacceptabilului şi de resemnarea în faţa violenţei politice, financiare, religioase, rasiale şi de orice alt fel. Să ne smulgem o clipă din realul dat, să-l suspendăm, să-l privim din exterior, pentru a ne întoarce apoi înspre el cu toată energia cu care, fiecare şi împreună, putem să-l alterăm, să-l dislocăm şi să-i dăm chipurile unei noi umanităţi.

Către un nou ev mediu

Răsună media românească şi mediul on line de triumful împotriva a ceea ce vajnicii luptători numesc „corectitudine politică”. Hidra multiculturalismului şi a drepturilor omului a fost învinsă; de acum, nici o putere imperialistă, nici o ideologie occidentală nu ne mai poate impune să tăcem atunci când vrem să-i înjurăm pe ţigani, să-i refuzăm pe imigranţi, să-i excludem pe homosexuali. Suntem iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât. Suntem din nou liberi, ne regăsim în ethosul nostru franc, superior, sigur pe el însuşi şi dispreţuitor faţă de oricine nu e ca noi.

Vreme de mai bine de două decenii, Occidentul a încercat să ne forţeze să înţelegem alteritatea şi să o acceptăm. Banii lui Soros şi ai Europei au încercat să ne cumpere, să ne deformeze şi să ne transforme în ceea ce nu suntem. Dar am rezistat. Am început cu ungurii, am continuat cu ţiganii, am adaugat minorităţile sexuale şi musulmanii, nu am uitat când a fost nevoie nici de femeia emancipată, ne-am întors la fiecare din aceste figuri ale insuportabilelor alterităţi de fiecare dată când am simţit că e nevoie să ne adeverim. Şi nu oricum, ci prin ură. Un ţigan nu e ţigan dacă nu e şi „împuţit”; ungurul adevărat e „bozgor”; homosexualii au prea multe nume şi prea vulgare ca să le putem enumera aici; toţi arabii sunt musulmani şi toţi musulmanii sunt terorişti. Orice african care a ajuns să joace fotbal în România a devenit numaidecât „cioară” sau „maimuţă”. O femeie singură sau emancipată e curvă; spre deosebire de ei toţi, un bărbat alb şi creştin, emancipat, e întotdeauna deştept şi descurcăreţ, însăşi definiţia virtuţii.

Vreme de mai bine de două decenii, ne-am prefăcut sistematic, pe bani europeni, că vrem să învăţăm ce înseamnă diferenţa şi diversitatea. Am simulat tot ce s-a putut simula ca să creăm ONG-uri, ca să drenăm milioane de euro, ca să cumpărăm laptopuri, maşini, terenuri şi orice altă formă de recunoaştere simbolică a reuşitei în societate. Am făcut educaţie pentru diversitate exact atât cât ne-a impus Inspectoratul şcolar sau Ziua Europei. Nimeni nu pare să fi crezut vreodată în integrarea socială a ţiganilor; nimeni nu a făcut vreun pas dincolo de atavica spaimă de unguri, care tot vor să ne fure Ardealul. Nimeni nu a crezut vreodată că există musulmani inteligenţi, paşnici sau toleranţi. Nimeni nu crede că homosexualii sunt altceva decât fie nişte bolnavi, fie nişte unelte ale diavolului. Şi, evident, nimeni nu crede în ţara noastră că negrul chiar este om pe deplin.

Se va putea spune că exagerez, că sunt totuşi unii care cred, împreună sau separat, unele dintre aceste lucruri. Dar dacă am spus „nimeni” este pentru că nici una dintre ieşirile înspre alteritate, nici una dintre căile care conduc de la părăsirea confortului majorităţii spre acceptarea oricărei forme de minoritate nu a devenit vreo clipă majoritară, nu a fost interiorizată la nivel societal, transformată în normă de conduită individuală şi publică. Există militanţi, desigur, care luptă eroic de ani de zile să facă recunoscute drepturi sau sensuri noi ale înţelegerii pentru cei diferiţi de majoritate. Dar ei continuă să fie azi o minoritate infimă, ca număr şi ca impact public, pitorească şi exterioară mai degrabă, ce pare compusă  din tineri fie naivi, fie vânduţi, fie periculoşi etc.

Toate canalele de difuzare în masă a opiniilor celebrează înfrângerea în ţările occidentale a multiculturalismului, ca şi când noi am fi ştiut vreodată ce este acesta. Toţi profesioniştii părerilor consideră binevenită moartea corectitudinii politice, ca şi cum ar fi existat pentru o anumită perioadă, în societatea românească, norme fidele acestor practici şi care şi-ar fi dovedit acum lipsa de viabilitate. Să ne înţelegem bine între noi şi să nu ne mai amăgim: nu am fost niciodată, în ultimele două decenii şi ceva, multiculturali sau corecţi politic. Conferinţele, şcolile de vară, programele europene sau ONG-urile care au militat cu toată buna lor credinţă, dar şi cu lipsa lor de pricepere, pentru aşa ceva nu au clintit cu nimic certitudinile noastre ancestrale. Nu a dispărut un singur banc cu ţigani sau cu negri sau cu evrei sau cu blonde din folclorul românesc postcomunist. Dimpotrivă, internetul şi televiziunile au propagat şi mai tot acest folclor pretins umoristic, l-a diversificat, l-a rafinat sau l-a vulgarizat radical şi l-a sădit şi mai adânc în spiritele noastre glumeţe şi îngăduitoare. Aşa după cum reţelele sociale contribuie zi de zi la multiplicarea şi difuzarea imaginilor care trebuie să ne susţină certitudinile anti-multiculturale şi „necorecte politic”. Nu contează că astfel de imagini sunt imagini de sinteză, trucaje sau falsuri, ele sunt folositoare câtă vreme pot să ţină în viaţă şi să alimenteze imaginarul nostru populat cu duşmani, cu toate minorităţile şi inferiorităţile posibile.

Lansăm periodic şi de fapt reluăm de fiecare dată de la zero ofensive hilare şi periculoase: ba împotriva ungurilor, ba împotriva imigranţilor musulmani, ba împotriva homosexualilor. Nici una dintre campaniile anterioare nu a lăsat urme în memoria colectivă. Ungurul nu a încetat să fie iredentist, musulmanul se străduieşte mereu să intre în ţară, să ne islamizeze şi să pună bombe peste tot, homosexualii au un singur gând, să ne strice bunătate de familie tradiţională. Plantăm drapele tricolore pe munţi, vopsim bănci, îngropăm porci, facem reality show-uri în biserici, facem coaliţii monstruos de mari ca să fim siguri că toate aceste pericole nu ne vor atinge în fibra noastră cea mai intimă.

(Despre negru mi se pare de-a dreptul inutil să vorbesc: e figura prin excelenţă a ceea ce nu poate fi asimilat şi acceptat. Ceea ce l-a făcut tolerat, adică indiferent până acum e îndepărtarea lui în spaţiu şi raritatea lui pe plaiurile mioritice. Dar abia o invazie africană ne-ar face să murim cu toţii, colectiv şi efectiv, de frică.)

  

Asistăm la o revenire în forţă, rafinată, multiplicată şi elaborată, a mecanismelor urii faţă de celălalt. Societatea românească pare să răsufle uşurată că a scăpat de tirania „corectitudinii politice”, în timp ce aceasta nu a funcţionat niciodată şi nu a opresat pe nimeni. Toţi experţii CP sunt cei care se situează azi, ca întotdeauna, împotriva ei. Toţi cunoscătorii ei ştiu cu toată certitudinea din lume că ea şi numai ea a distrus valorile superiorităţii occidentale şi că, din fericire, am rămas noi, la marginea acestui Occident decrepit, să salvăm ce se mai poate salva din sfânta noastră identitate compactă şi omogenă. Occidentul acesta a păcătuit de moarte acceptând în sânul lui şi musulmani, şi negri, şi homosexuali, care iată, acum îşi dovedesc nerecunoştinţa faţă de generozitatea stăpânului tolerant şi îi muşcă mâna binevoitoare. Ne temem, cu spaime specifice sfârşitului lumii la anul 1000, de moartea lumii noastre sub asaltul bombelor islamice, al impurităţii rasiale şi al perversiunii sexuale. Ne refugiem şi ne baricadăm în „Grădina Maicii Domnului” care este patria noastră binecuvântată şi ne angajăm să nu ne lăsăm distruşi de aceşti monştri ai inumanităţi. Noi suntem frumoşi, buni, ospitalieri, dar numai pentru cei ca noi. Faţă de toţi ceilalţi trebuie să rămânem necruţători.

Oameni politici interesaţi de virtuţile populismului – de la social-democraţia ortodoxistă, misticoidă şi amatoare de entertainment religios până la liberalii respectabili care consideră femeia incapabilă de anumite performanţe profesionale –, intelectuali de stânga denunţând imperialismul mascat sub „corectitudinea politică”, dar şi intelectuali de dreapta apărători ai familiei tradiţionale, vedete media ajunse celebre pentru că au „curajul” să o spună verde-n faţă, precum şi milioane de români simpli, se întâlnesc cu toţii într-un efort de combatere a efectelor nefaste pe care le-a provocat în rândul societăţii româneşti propagarea ideilor nesănătoase ale multiculturalismului, ale exceselor provocate de prea multe, dom'le, drepturi ale omului. Efortul acesta capătă forme dintre cele mai diverse: de la declaraţii emfatice ale politicienilor, care confundă voit violenţa verbală cu libertatea de expresie, la analizele elaborate ori glumiţele subtile ale intelectualilor, trecând uneori prin alese jocuri de limbaj ca nişte ocheade discrete făcute fan cluburilor virtuale, ajungând până la deversările masive, voit necenzurate de pe orice pagină de facebook sau de pe orice forum, de înjurături şi manifestări ale urii, nici o contribuţie nu este prea mică pentru a desăvârşi imaginea perfecţiunii de sine. Sau măcar pentru a dovedi că adevărul nu poate fi decât unul singur şi nu poate fi decât de partea noastră, a celor care ne constituim istoric, organic sau mecanic, în majorităţi.

Apreciez că eşecul cel mai răsunător şi cu consecinţe dintre cele mai  greu de imaginat deocamdată în societatea românească este eşecul educaţiei sociale – făcute de educatori, de intelectuali, în şcoală, în cărţi sau în media – în spiritul respectului faţă de alteritatea radicală. Cu alte cuvinte, şi oarecum complementar, victoria cea mai răsunătoare este aceea a identităţii omogene, reactive, repliate pe ea înşăşi şi având mereu nevoie să se justifice prin excluderea sau stigmatizarea celuilalt. Triumful este deopotrivă al mecanismului care asigură în mod repetat şi garantat fixarea în propriile-i repere a identităţii, şi anume ura.

În acest timp însă, în acest peisaj umplut de figurile inventate ale atâtor monştri externi, pierdem treptat posibilităţile prin care putem să detectăm şi să vindecăm monstruosul din noi înşine. Urându-i cu asupră măsură pe toţi cei care sunt altfel decât noi, înzidim în noi înşine câte un ungur, câte un musulman, câte un ţigan, câte un homosexual, aşa cum Manole şi-a zidit iubita în peretele mânăstirii, sperând că aceasta va dăinui astfel dincolo de precaritatea propriei condiţii. Dar vocile acestora ne vor bântui peste timp şi ne vor transforma ireversibil în minoritari faţă de noi înşine, fiinţe incapabile să gestionăm inumanul care ne pândeşte sub forma cruzimii sau a indiferenţei faţă de cei neputincioşi ori pribegi, a lipsei de compasiune sau de solidaritate pentru cei suferinzi, a abandonului copiilor şi bătrânilor noştri, a insensibilităţii faţă de forme tot mai extreme ale violenţei.

Un nou ev mediu, de această dată întunecat, se deschide cavernos înaintea noastră, dacă nu ne vom trezi la lumina unei raţiuni colective educate, responsabile şi ospitaliere. 

Corupţie şi iertare

Se vorbeşte în ultimele luni atât de mult despre graţiere şi amnistie, încât riscăm să uităm chiar punctul de pornire al acestor discuţii. Prin iniţiative guvernamentale sau parlamentare, PSD şi-a făcut un obiectiv major, prioritar, din a propune o legislaţie a graţierii. Nu o legislaţie mai bună privind drepturile bolnavilor, nici iniţiative pentru îmbunătăţirea vieţii celor peste 20.000 de copii care suferă în centre de plasament, în orfelinate sau alte instituţii, nici a zecilor şi sutelor de mii de copii rămaşi singuri după ce părinţii lor au fost alungaţi din ţară, în cautarea unui trai mai bun, de regimurile anterioare. Nu există nici o dezbatere publică privind măsurile urgente care se impun pentru protejarea patrimoniului material şi imaterial al ţării, a resurselor forestiere sau naturale ale ţării. Orice astfel de iniţiativă şi orice astfel de dezbatere ar fi demonstrat întâi de toate opţiunea guvernanţilor pentru anumite valori care ţin împreună societatea. Căci, într-adevăr, care sunt valorile în jurul cărora ne regăsim azi, care este agenda comună a societăţii, care sunt preocupările cele mai arzătoare ale cetăţenilor şi ale celor care îi reprezintă? Suferinţele bolnavilor? Suferinţele insuportabile ale copiilor orfani şi abandonaţi? Asigurarea unei educaţii de calitate pentru generaţiile viitoare? Grija pentru cum va arăta ţara pe care o lăsăm moştenire copiilor noştri? Responsabilitatea faţă de o viaţă mai bună pentru cei mai mulţi dintre noi?

Nu, nimic din toate acestea. Agenda publică are ca prioritate zero graţierea unor fapte de natură penală, cu deosebire a pedepselor pentru acte de corupţie. Adică punerea în libertate cât mai rapidă a unui grup de câteva sute sau mii de persoane condamnate pentru furt din avuţia comună a societăţii.

Mai trebuie remarcat un aspect al acestei atenţii acordate graţierii. Legea care va rezulta din cogitaţia acestor guvernanţi are un efect limitat nu doar prin numărul de beneficiari, ci şi prin durata aplicabilităţii sale. Să trecem peste faptul că beneficiarii sunt o categorie cu totul nereprezentativă pentru societate. Că aceştia vor avea, graţie legii, o viaţă mai bună sau mai uşoară, spre deosebire de copiii instituţionalizaţi, care sunt cam de zece ori mai numeroşi, ori de bolnavii din spitale sau de copii în general, care îşi pierd dreptul la o educaţie de calitate sau la un mediu înconjurător sănătos. Să trecem peste asta şi să privim doar gradul şi durata de aplicabillitate a legii graţierii. O lege severă şi dreaptă a pădurilor ar salva, prin aplicarea ei recurentă, pentru ani sau zeci de ani o parte din patrimoniul natural al ţării. Însă o lege a graţierii este un act juridic cu efect punctual şi nerepetitiv. Se graţiază corupţii care se găsesc în acest moment în închisori. Odată efectuată eliberarea lor, ce se întâmplă cu această lege? Rămâne ea în vigoare? Dacă da, mai poate fi ea vreodată aplicată? Dacă, de pildă, azi sunt graţiaţi toţi cei condamnaţi până la această dată pentru „abuz de fals”, începând de mâine ce se întâmplă cu eventualele noi condamnări pentru „abuz de fals”? Vor face ele obiectul unei noi graţieri? Şi dacă da, asta se va întâmpla în virtutea aceleiaşi legi sau în virtutea unei noi legi a graţierii?

Există apoi o dimensiune mai largă a unei asemenea legi şi care trebuie luată în considerare cu orice preţ. Este vorba de dimensiunea beneficiului pentru societate. Contribuie legea graţierii la o societate mai dreaptă, creează ea condiţii pentru o viaţă comună mai bună pentru membrii societăţii?

Graţierea este în primul rând, şi aşa cum îi spune numele, un act de iertare. În numeroase ţări, atribuţia graţierii este excercitată în mod cu totul excepţional de către preşedintele ţării (în cazul monarhiilor de către rege sau regină), ca o moştenire a unor prerogative ale suveranului din vremi trecute. Astăzi, preşedintele ales sau parlamentul ales pot, în numele legitimităţii cu care sunt înzestraţi, să activeze prerogativa iertării, să ierte în numele societăţii anumite fapte comise împotriva societăţii.

Acestea sunt deci cele trei caracteristici ale graţierii: 1) este un act punctual; 2) este un act excepţional (în sensul excepţiei de la aplicarea integrală a legii); 3) este un act de iertare. Există diferenţe în utilizarea acestui instrument juridico-moral de la o ţară la alta, dar ceea ce este semnificativ în cazul democraţiilor avansate şi al ţărilor cu un stat de drept solid, este, pe de o parte, faptul că tot mai multe din aceste ţări au renunţat rând pe rând la forma graţierii colective în favoarea graţierii individuale, iar pe de altă parte, faptul că graţierea este aproape invariabil parţială (nu se graţiază decât foarte rar totalitatea pedepsei) şi condiţionată (devenind deplină doar după o anumită perioadă de probă şi după achitarea integrală a daunelor produse pe partea civilă).

De ce, în acest moment, în România, guvernanţii (deopotrivă guvernul şi parlamentul) aleg să recurgă la acest instrument excepţional?  Care este atitudinea morală care justifică iertarea faptelor de corupţie? Ce valoare acordăm ca societate furtului din avuţia publică? De ce a devenit coruptul care fură elaborat un soi de victimă sau de erou, spre deosebire de hoţul care fură de foame sau de disperare şi care este stigmatizat ori condamnat la pedepse grele cu executare? De ce furtul de fier vechi te trimite după gratii pentru ani de zile, iar furtul cu metodă, pe factură, sub semnătură, îţi dă dreptul la iertare? Cum stabilim ca societate graniţele furtului? Şi de ce există furt condamnabil şi furt acceptabil? Care este relaţia pe care, ca societate, o avem cu furtul? De ce privim cu maximă cruzime copilul rom care fură un portmoneu, cu nepăsare furtul individual şi cu îngăduinţă furtul a milioane de euro din avuţia publică?

Am două explicaţii scurte sub formă de răspuns la aceste întrebări, una mentalitară şi alta filosofică: pe de o parte, valorizarea socială, în diverse forme, a unei inteligenţe sociale concentrate în practica „descurcărelii” (cel mai adesea numele pozitiv şi elegant al hoţiei). Cel care „se descurcă” este un om deştept, apreciat de ceilalţi şi respectat în comunitatea lui. Cu cât te descurci mai bine, cu atât eşti mai bine privit public: remarcaţi că societatea românească a ajuns să fie condusă de oameni care au plecat de la „nimic”: nu vin din familii celebre, nu au făcut şcoli prestigioase, uneori nu au făcut şcoli deloc, nu au moştenit avuţii majore. Au fost mecanici, şoferi, muncitori cu ziua sau necalificaţi, dar care au ştiut să se descurce. Şi au reuşit. Cu orice preţ. Ce au făcut aceşti oameni în viaţa lor? Nimic şi totul. Nimic în sensul că nu au meserii, nu au performanţe în nici un domeniu anume, nu au rezultate specifice. Totul pentru că au reuşit să devină puternici şi bogaţi ştiind să se descurce.

A doua explicaţie, care merită dezvoltări mai ample: relaţia esenţială între ceea ce este drept şi ceea ce este bine este bruiată şi deformată major de relaţiile de putere (politică, financiară, mediatică). Spus altfel: furtul este condamnabil (juridic şi moral) atunci când fură un neputincios. El poate să fie însă înţeles şi mai ales iertat, supus deci graţierii, atunci când hoţul dispune de o putere pe care i-o conferă fie statutul social de om descurcăreţ, fie prestigiul mediatic, fie relaţiile pe care le-a construit, fie dependenţele pe care a ştiut să le creeze în jurul său.

Corupţii sunt această minoritate de elită extrasă de putere nu doar din spaţiul juridic, ci şi din cel moral. Pentru ca braţul legii să nu-i atingă trebuie să putem manipula instrumentul moral şi social al iertării. Şi invers, coruptul care beneficiază de iertare, adică de înţelegere sau chiar de apreciere din parte semenilor, este mai puţin expus rigorilor legii.

Iertarea corupţilor este simptomul coruperii iertării, al coruperii moralei publice. Iertând corupţi vom uita în curând să iertăm.