Idealurile

De ani de zile, subiectele scenei publice sunt dictate de către formatorii şi deformatorii de opinie şi sunt discutate de aceiaşi actori tot mai puţin credibili. România a intrat de o vreme încoace într-o acută criză de încredere în ea însăşi, pentru că în numele ei au vorbit mereu aceiaşi, pentru că numele ei a fost confiscat de aceleaşi persoane şi grupuri care au reuşit contraperformanţa să o decredibilizeze în lume şi să o facă să-şi piardă încrederea în ea însăşi.

Zi de zi, atenţia noastră este captată de promisiunile materiale ale celor pentru care justiţia, statul de drept şi ideea de dreptate socială au fost în cel mai bun caz nişte slogane, dar cel mai adesea nişte obstacole supărătoare în calea propriei înavuţiri.

Spaţiu public este ocupat zgomotos, haotic şi exclusiv de un grup restrâns de vedete politico-mediatice. În spatele lor, în umbră stau milioane de oameni tăcuţi care nu ajung niciodată să se vadă, să se audă, să spună ce fac, să spună la ce visează sau ce îi revoltă. Însă din când în când, aceşti oameni au pretenţia să fie ascultaţi. Nu la vot, pentru că ştiu că votul le este furat şi măsluit. Din când în când, ies cu nişte sloganuri şi cu nişte rime şchioape în stradă, uneori pe un ger cumplit, alteori sub ploaie, ca să-şi strige paşnic revolta, ca să spună că există, că au nişte idealuri. Aceşti oameni au cerut în 1990 libertate, nu salam, iar în 2017 cer dreptate, nu salarii mărite. Să ne înţelegem bine : sărăcia multora dintre ei, intelectuali, studenţi, muncitori sau ţărani, continuă să rămână cumplită şi au avut mereu dreptate să ceară o viaţă mai bună pentru ei şi pentru copiii lor. Dar în toţi aceşti ani, şi astăzi cu atât mai mult, aceşti oameni – din generaţii diferite, cu profesii diferite – au refuzat să renunţe la visuri şi idealuri. Aceşti oameni au crezut şi continuă să creadă, oricât de mult s-ar fura şi oricât de putrezi ar fi bogaţii din jurul lor, că în mijlocul acestei putreziciuni materiale şi al derivelor morale şi politice este loc, trebuie să fie mereu loc de idealuri individuale şi colective : de un ideal al dreptăţii, al binelui public, al responsabilităţii, al solidarităţii, al statului de drept sau al democraţiei. Oamenii aceştia nu renunţă nici în ruptul capului la visul individual şi colectiv al unui viitor mai bun pentru copiii lor. Şi dacă îi vedeţi la manifestaţii cu copiii lor în spinare în plină iarnă strigând pentru dreptate, să ştiţi că i-au adus pentru a-i învăţa de mici să îşi reclame drepturile, dar şi pentru a învăţa ei înşişi, părinţii, să fie deopotrivă cetăţeni şi părinţi mai responsabili.

Oricât zgomot ar fi în jur, oricâte strategii ale urii s-ar ţese pentru a sufoca şi deturna aceste idealuri, oricât de isteric ar urla nişte bufoni transpiraţi că e « mineriadă » şi « lovitură de stat », că demonstranţii sunt nişte « descreieraţi » plătiţi, vânduţi, manipulaţi, ei nu vor înceta să-şi reclame calm şi lucid dreptul la cuvânt, dreptul la asocierea cu alţii asemeni lor ca să poată spune împreună că există, că rezistă, că doresc un viitor mai bun generaţiilor care vin după noi, că din când în când doresc să se facă auziţi în spaţiul public exact atâta cât au dreptul la cuvânt, în câteva slogane şi în câteva cadre cu zgârcenie transmise de maeştrii spectacolelor mediatice.

Ne aflăm la un an de centenarul Marii Uniri. Ni s-a spus de către oamenii politici că acest moment trebuie sărbătorit printr-o reafirmare a identităţii naţionale, dar, în afară de straie populare, folclor şi poezii din Eminescu, nimeni nu ştie cu precizie cum arată o asemenea reafirmare. Nu va fi de ajuns să dansăm Hora Unirii la 1 Decembrie 2018 şi nu va fi de ajuns să cântăm « Noi suntem români » pentru a răspunde exigenţei absolute a acestui moment. Şi chiar dacă, să presupunem prin absurd, de astăzi şi până atunci guvernanţii noştri nu ar face decât să împartă bogăţia naţională tuturor românilor astfel încât să părem cu toţii pentru o clipă bogaţi, chiar dacă s-ar construi zece autostrăzi peste Carpaţi, tot nu am avea dreptul să considerăm că am răspuns idealului transmis ca moştenire şi datorie de către făuritorii Marii Uniri.

Mai sunt voci apoi care ne spun că drama noastră provine din faptul că nu avem un proiect de ţară şi că nu am fost capabili în toţi aceşti ani să ne făurim unul. Iar acum ar trebui, nu-i aşa, să celebrăm România centenară prin muncă: anume prin munca minţilor noastre care trebuie musai să producă repede repede ceva care să semene cu un proiect de ţară. Dar aceasta nu este decât încă o strategie de mutare a atenţiei dinspre realitatea unui efort colectiv deja existent către scenariile fabricate de către abili formatori de opinii sau de statistici.

« Proiectul de ţară » există. Dar pentru că pe oamenii care poartă acest proiect de ţară zi de zi nu-i întreabă nimeni nimic, niciodată, ei ies în stradă din când în când, cu copiii în spate şi cu căţelul de lesă, pe bicicletă, cu metroul sau pe jos. Nu există alt proiect de ţară şi nu are rost să creăm ministere ale identităţii şi să cheltuim milioane de euro pentru festivaluri de muzică populară ca să ne găsim în ele inspiraţia. Proiectul de ţară, singurul de care avem nevoie, este purtat de « inginerii de proiect » care sunt cetăţenii pentru care drepturile, libertăţile şi idealurile sunt convingeri personale nenegociabile, sunt motivele ultime pentru a rămâne în ţară, sunt pretexte suficiente pentru a ieşi în stradă. Aceşti ingineri de proiect sunt oameni care merg zi de zi la şcoală sau la muncă şi rezistă cu acribie, făcându-şi treaba cu pricepere, cu onestitate şi cu demnitate; sunt oameni care îndură şi mizeriile şefilor, şi inegalităţile sociale, dar şi luxul de prost gust al noii aristocraţii politico-economice. Dar au o singură pretenţie, de neclintit: să nu le batjocorească nimeni idealurile, să nu le traficheze nimeni aspiraţiile. Pentru că atunci se indignează şi ies în stradă, cu căţel şi copil.

Dacă oamenii politici şi discreţii lor strategi plătiţi regeşte ar fi un pic mai inteligenţi, ar învăţa să-şi aplece urechea şi să tragă învăţăminte de la ce se întâmplă în jurul lor. Ar învăţa să tacă preţ de câteva minute şi să asculte vocile care vorbesc rar şi apăsat, nu cele care turuie despre ce vor ele să audă. Şi mai ales ar învăţa să exploateze creativ, pentru binele comun, energia nebănuită care zace în aceste idealuri. Oamenii s-au deprins să aibă o memorie selectivă. Îşi vor aduce aminte cum au fost batjocoriţi la alegerile din 2014. Dar îl vor uita repede, în ciuda insistenţei lui groteşti, pe infractorul fugar care face spectacole de prost gust la o aşa-zisă televiziune. La fel cum peste memoria unui ministru plagiator şi peste nenumăratele-i glume nesărate o să se aştearnă praful necruţător al uitării. Vor fi fost bieţi actori într-un episod al unei telenovele care rulează cu volumul la maximum. Nu manipulările lor şi nu scenetele lor vor face mai bună România de mâine. Şi nici tacticile politicianiste de a sacrifica pioni pentru a câştiga bătălii ulterioare. Există o inteligenţă socială superioară şi diferită de şmecheria care se dă drept virtute.

Forţa creatoare şi unificatoare poate să vină doar de la aceşti oameni educaţi, fie ei de stânga sau de dreapta, alergici la nedreptate, la minciună, la corupţie, la furt, la tot ceea ce ameninţă idealurile colective ale unei societăţi drepte. Ei nu au nevoie de comisii parlamentare pentru a evalua democraţia şi nici de experţi aduşi pe bani grei care să-i înveţe să îndrăznească să creadă în România. Ci au nevoie să vadă modele în bărbaţi harnici şi femei curajoase, să vadă discursuri cinstite şi pozitive, care să-i încurajeze, să le spună că fac bine ceea ce fac, fără să-i linguşească pentru a le fura votul, fără să-i asmută împotriva altora ca ei.

O generaţie întreagă (formată din oameni de toate vârstele) poate să se mobilizeze - cu o putere şi o spontaneitate greu de înţeles pentru manipulatorii de serviciu - pentru a răspunde apelului lansat aproape acum o sută de ani de nişte idealişti asemeni lor. Idealiştii de azi se găsesc şi ei în sate, în oraşe mici sau mari, în Bucureşti sau în afara ţării. Nimeni şi nimic nu le va putea confisca visul de a trăi într-o ţară mai bună şi nimeni nu le poate spună când şi cum să îndrăznească să creadă în ei înşişi. Nici măcar cei care îi tratează în fel şi chip, nici măcar maşinăriile partidelor politice, ale televiziunilor sau ale regizorilor secreţi din umbră.

Iar dacă printre cei care decid azi pentru destinul României vor mai fi rămas câţiva capabili să înţeleagă şi să respecte faptul că oamenii au idealuri, dacă ar înţelege că aceste idealuri nu caută să învrăjbească, nu poartă în ele ură, nu vor să distrugă, ci încearcă doar să răspundă unei datorii seculare de a lăsa românilor de mâine o ţară mai bună, atunci aceşti decidenţi ar trebui să poată ieşi curajos în spaţiul public şi să spună, riscându-şi efemerele cariere politice, că România centenară e o ţară în care dreptatea e încă posibilă, în care educaţia e un drept al tuturor copiilor, în care tinerilor li se dă o şansă înainte de a pleca, în care solidaritatea se arată în gesturi simple, în care responsabilitatea se dă exemplu şi nu se declamă. Şi că toate acestea sunt nu doar posibile, ci şi necesare, măcar ca să ne putem aduna cu toţii în jurul lor în 2018 şi ori de câte ori vom fi puşi la încercare unii dintre noi sau toţi împreună.