Nimic nu e mai neliniștitor și în același timp
mai fascinant decît abandonul: neliniștitor pînă la angoasă atunci cînd sîntem
abandonați, lăsați de izbeliște, părăsiți de cei apropiați, părăsiți de
inspirație sau de energie, într-o solitudine pe care n-o căutăm și pe care,
adeseori, singuri, nu o putem depăși. Dar și fascinant, atunci cînd decizia
abandonului ne aparține, cînd ne dedăm lui ca unei uitări de sine și unei
evadări dintr-o realitate apăsătoare, cînd căutăm o suveranitate – mereu
iluzorie – a unei libertăți totale și a unei trăiri intense a clipei. Iluzia
gratuității, a jocului lipsit de orice regulă ne face să prețuim abandonarea,
fără a fi însă capabili să-i asumăm consecințele. Poate că nici nu știm să ne
abandonăm, însă am învățat prea bine lecția abandonării celorlalți.
Eliberați de constrîngeri ideologice,
teologico-politice ori de altă natură, anii postcomunismului ne-au obișnuit cu
gustul abandonului. Îmbrățișînd fără prea multe rezerve un liberalism de piață,
redus la funcțiile sale consumiste și hedoniste, ignorînd în același timp
rigorile sale moderne și educația răbdătoare a adultului și a copilului,
oamenii societății postcomuniste se redescoperă subit, descoperă că au o
individualitate, dar una neîmplinită, o personalitate știrbă, privată – pentru
cei aflați deja în puterea vîrstei – de șansele unei desăvîrșiri spirituale,
culturale ori doar economice. Iar această (re)descoperire și travaliul
corespondent de recuperare trec astăzi prin acceptarea entuziastă a modelelor
venind din lumi diferite, moștenitoare ale unei alte experiențe sociale,
politice sau civice.
Intervalul dintre fixarea teoretică și
revoluționară a imperativelor moderne ale dobîndirii autonomiei de sine și
rutinizarea postmodernă a acestor imperative a fost scurtcircuitat, astfel
încît din primele lumea postcomunistă păstrează doar numele, renunțînd cu
repeziciune la practica severă a experiențelor de formare privată și publică, a
rigorilor civismului. În locul acestor experiențe moderne, al acestor
experiențe care constituie modernitatea, societatea noastră a făcut saltul
abisal către o contemporaneitate postmodernă în care raționalitatea etică și
revendicările politice sînt înlocuite de estetismul privat, prin care se poate
înțelege aici prioritatea pe care realizarea de sine o are în fața
angajamentului public, prioritatea satisfacției, a plăcerii, a trăirii asupra
ascezei, sacrificiului, curajului etc. Nu e locul să discutăm aici dacă există
soluții alternative la acest proces de „actualizare“ globală. E mai important,
în acest context, să vedem cum funcționează abandonarea la imperativele
desăvîrșirii materiale și spirituale, într-o societate care n-a cunoscut
modernizarea decît parțial și sub forme care n-au permis societății să-i interiorizeze,
să-i asume motivele și practicile.
Abandonul e forma pervertită a libertății: de
la faptul simplu și zilnic al abandonării ambalajelor inutile, pînă la
abandonarea postrevoluționară a celor din jur, trecînd prin delăsare, demisie,
uitare, ignorare, neglijență, nepăsare, spectrul abandonului pare să acopere,
prin lărgimea lui, extensiunile politice și condițiile infrapolitice ale
libertății. Ne simțim mai „liberi“ dacă nu dăm socoteală pentru ce lăsăm în
urma noastră, dacă nu privim alături și dacă nu ținem cont de consecințele
faptelor noastre. Cîștigarea libertății pare să fi fost înțeleasă și ca o
cîștigare a dreptului de a nu răspunde pentru comportamentele sau convingerile
noastre: de a nu răspunde de ele nici în fața celorlalți și nici în fața
tribunalului rațiunii ori a unei conștiințe preocupate de propria-i coerență.
Abandonul mai poate să capete forma întreruperii capricioase ori forțate a
legăturilor cu ceilalți, ori cel puțin a unui anumit tip de legături, dar și
forma renunțării de bunăvoie la convingeri, credințe, valori pe care, nu cu
mult timp în urmă, le consideram dobîndite pentru totdeauna.
(...)
Familiile cu copii de astăzi sînt tinerii care
aveau în 1990 între 15 și 25 de ani. Aceștia au experimentat pe viu gustul
recîștigării libertății și nu l-au pierdut întru totul. În tot ceea ce fac și
simt, subzistă încă o amintire a subversiunii hedoniste practicate înainte de
1989 și a descătușării ce a urmat acestui moment. Accelerarea timpului și
rutinizarea existențelor n-au putut șterge această amintire; dimpotrivă, ea s-a
potențat și s-a reconfigurat în funcție de noile contexte individuale,
familiale sau sociale. Accelerarea cronologică lasă impresia nu doar că timpul
trece prea repede, ci și că în goana cotidiană, nu e timp pentru a face totul,
că multe din proiectele de „atunci“ nu s-au realizat, că noi înșine nu ne-am
„realizat“ pe deplin: profesional, dar și uman, afectiv, subiectiv. Au fost ani
de experimentări (încă o dată: profesionale, dar și afective, relaționale), iar
cînd experimentările s-au încheiat (fie cu o slujbă stabilă, fie cu o relație
de durată și cu copii în jur), pare să fi fost prea tîrziu.
Asta face ca acei tineri, azi generație de
mijloc, să se dedea cu ușurință soluțiilor existențiale pe care le propune piața
comercialo-mediatică; să caute soluții alternative la un mod de viață rutinier,
atunci cînd acest mod de viață nu se așază în cadre stabile, fie prin
inventarea de forme-de-viață proprii, fie prin adoptarea ofertelor pieței. Iar
una dintre ofertele propuse – tot mai diversificată și mai adaptată cerințelor
pieței – în vederea reglării mecanismelor sinelui este chiar abandonul soft. El
constă în degrevarea individului de sarcina relaționării cu sine și cu
ceilalți, prin recursul la proteze existențiale aflate, într-o gamă tot mai
largă, la dispoziția individului devenit „client“ sau „beneficiar de servicii“.
El mai constă în acceptarea de soluții și de pachete de soluții de-a gata la
dificultățile care ar putea fi întîlnite pe parcursul accidentat al unei
realizări de sine, al unei mai bune înțelegeri de sine și de ceilalți. Aceste
soluții sînt menite să umple spațiile goale, tot mai numeroase, care apar pe
suprafața eului care se interoghează pe sine în privința sieși și a relațiilor
cu ceilalți; sînt spații goale, apărute în urma retragerii instanțelor
tradiționale care aduceau răspunsuri stabile acestor întrebări: familia, biserica,
armata, suveranul etc. Lumea modernității a evacuat aceste instanțe-autorități
în chiar procesul autonomizării individului, al cîștigării unei libertăți
superioare, a relaxat spațiile dintre un individ și altul, a flexibilizat
timpul-pentru-sine și timpul-pentru-celălalt. Dar saltul abisal în postmodernitate
ne-a adus în fața unei dificultăți neașteptate – destinderea spațiului și
timpului, rarefierea relațională creează blancuri care nu pot să fie umplute
prin propriile mijloace, iar această neputință în fața vidului produce angoasă.
De unde apariția unor instanțe noi, străine oricărei forme de autoritate tradițională
(familială, religioasă, statală etc.), instanțe protetice, oferindu-și
serviciile atît pentru repararea mecanismelor subiective și relaționale, cît și
pentru construirea unei personalități „armonioase“, „echilibrate“ etc.
(...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu