Dacă tot e vremea vacanţelor, un fragment dintr-un text despre timpul liber, scris împreună cu Emilian Cioc cu ani în urmă şi publicat în numărul 18/2004 al revistei Idea artă + societate.
Atunci cînd vine vorba despre timpul liber, reflexele și automatismele gîndirii ne sînt mereu la îndemînă, cînd nu devin de-a dreptul insistente. Invadarea sau capturarea timpului liber de către timpul de muncă prin mijlocirea consumului trece drept evidența însăși, diagnostic facil al timpurilor noastre. În plus, chiar expresia de „timp liber“ produce numaidecît un fel de exces de semnificație, îndeosebi datorită trimiterii la ideea de libertate. Pornind de aici, se naște impresia că, între experiențele noastre, ar exista un timp ce-ar reveni libertății, care ne-ar elibera sau în care am fi chemați să ne eliberăm. Opoziția dintre un timp liber și un timp ocupat (cel mai adesea de muncă) se vede astfel investită cu puteri extraordinare de rezistență, de opoziție sau disidență. Dar dacă această dimensiune a emancipării sau reaproprierii se dovedește a fi un (simplu) spectru excesiv, ne rămîne să reluăm analiza în alți termeni. Prin urmare, nu cumva trebuie deconstruită inclusiv această idee de „eliberare“? De ce trebuie să ne eliberăm (nu de ce anume ar fi să ne eliberăm, ci din ce cauză?) Cine, ce anume, ce proces istoric, ce devenire a pus în noi ideea că trebuie să ne eliberăm (indiferent dacă de noi înșine, de cei sau de cele din jur)? Care e deficitul, care e excesul care ne introduce în această logică a eliberării, făcînd din ea o evidență? Fără a putea insista aici asupra tuturor acestor aspecte, ele ar trebui măcar păstrate în vedere.
La începutul anilor cincizeci, Adorno citea rubrica de astrologie din Los Angeles Times în încercarea de a elucida condiția existenței contemporane relevînd „dihotomia sa fundamentală“ între producător și consumator. La nivelul individului, această separație a planurilor se traduce într-o condiție „bifazică“: muncă și timp liber. Potrivit lui Adorno, principiul care ordonează acest tip de rubrică rezidă în subsumarea obligatorie a activităților timpului liber față de obiective utilitariste. Din perspectiva acestei lecturi, gesturile timpului liber sînt, așadar, manipulate în vederea recuperării lor în circuitul (vicios) al producției și consumului.
