Suveranitate şi precaritate (2)

Dincolo însă de aceste consideraţii şi comparaţii, cum putem interpreta devenirea societăţilor noastre şi, în particular, a societăţilor postcomuniste din perspectiva acestor două figuri, ale suveranului şi precarului? În ce fel viaţa cotidiană a acestor societăţi se lasă înţeleasă în categoriile încă vagi ale suveranităţii şi precarităţii?

Aş spune că evenimentul căderii comunismului este momentul despărţirii de ultimele iluzii politice sau metafizice ale suveranităţii; ştim prea bine că regimul politic totalitar comunist încetase de mai multă vreme să creadă el însuşi, în ciuda declaraţiilor sale agresive, în posibilitatea instaurării unui regim al libertăţii suverane. Egalitatea pe care o propovăduia, egalitate la nivelul de jos, al existenţei trăită la minimul securităţii ontologice, anula orice posibilitate de distincţie (dar nu de ierarhie!), calitate fără de care aspiraţia la suveranitate rămîne neputincioasă. Dar căderea comunismului s-a produs şi atunci cînd aceste iluzii au încetat să mai funcţioneze, atunci cînd realismul rece şi pragmatic al societăţii de consum le-a înlocuit cu modelul unei suveranităţi ce poate fi atinsă pe cale individuală, prin consum şi prin ceea ce s-ar putea numi un design existenţial propriu. Să fim bine înţeleşi: suveranitatea promisă de capitalism nu e mai puţin iluzorie, după cum precaritatea indusă de economia de piaţă nu e mai puţin gravă, ba dimpotrivă. Atîta doar că iluzia produce zilnic efecte reale de suveranitate, iar precaritatea pare a putea fi zilnic evitată la limită, ori depăşită tocmai atunci cînd acest lucru părea cu neputinţă.

Suveranitate şi precaritate (1)

Dacă existenţa umană se fixează în stabilitatea vieţii de zi cu zi (prin practicile anonime, repetitive, prin muncă sau prin atribuirea de semnificaţii modeste, dar sigure), această stabilizare rămîne mereu fragilă, provizorie: pe de o parte, ea este mereu ameninţată de evenimente (biologice, naturale, sociale, economice, politice etc.) care o aduc în vecinătatea imediată a morţii; pe de altă parte, o existenţă umană redusă la cotidianitate este resimţită adeseori ca insuficientă. Sensul său este trăit ca deficitar, repetiţia uzează, anonimatul contestă certitudinea existenţei, munca epuizează fizic şi psihic, iar siguranţa sensului minim capătă în timp forma unei lipse de sens. De unde atunci nevoia, impulsul găsirii unei suveranităţi a existenţei, ca posibilitate de a accede, fie şi momentan sau temporar la un sens superior.

Cu alte cuvinte, suveranitatea şi precaritatea constituie extremele vieţii umane, acele extreme unde viaţa intră într-o tensiune totală cu dreptul, mai precis cu două drepturi, care sînt limitele absolute ale oricărui sistem de drept: conform definiţiilor clasice, suveranitatea este atributul acelei persoane sau instanţe care se bucură de un drept de viaţă (şi de moarte) asupra supuşilor săi. La cealaltă extremă, putem defini precaritatea ca locul (sau momentul) existenţei umane în care aceasta îşi revendică cel mai elementar drept al său, dincoace de toate drepturile omului fixate de declaraţiile modernităţii, dincoace deci de orice drept politic, juridic sau social: dreptul la viaţă. Dar în fiecare din aceste două revendicări este vorba de viaţă; mai mult, este vorba de o viaţă prinsă în dimensiunea ei cea mai vulnerabilă, în ceea ce Benjamin numea „simpla viaţă” (bare life), iar Foucault şi Agamben „viaţă nudă” (naked life). Şi suveranitatea şi precaritatea supun viaţa unei expuneri la nivelul articulării sale minime, la graniţa fragilă ce o desparte de non-viaţă, de moarte. În această expunere, orice altă revendicare, politică, juridică, estetică etc., devine secundară în raport cu forţarea limitei care, în cazul suveranităţii, atestă dreptul excepţional de a transgresa (prin ucidere sau condamnare la moarte) ceea ce altfel nu poate fi transgresat decît cu consecinţe sancţionabile juridic; în cazul precarităţii, forţarea acestei limite nu are alt scop decît perpetuarea fie şi provizorie a existenţei.

Confuzie, complicaţie, complexitate. Despre felurile de a fi şi mai ales de a nu fi (ale spaţiului urban românesc)

Înainte de a vorbi despre orice fel de „post-arhitectură”, despre confuzia dintre realitate şi virtualitate, dintre realitate şi imaginile sale, o dezbatere demnă, desigur, de toata atenţia şi aflată la mare preţ în comunitatea internaţională a arhitecţilor, cred că mai putem zăbovi, măcar preţ de un text, la confuzia de dincoace de arhitectură. Iar atunci cînd indic acest „loc”, nu îl vizez în sensul unei anteriorităţi cronologice (deşi nici ea nu ar trebui neglijată), ci în acela al unei arhitecturi (mentale şi materiale) prost întocmite, de la proiectul său şi pînă la ultimele finisaje, de la individualitatea construcţiei pînă la ansamblul în care elementele ar trebui să se integreze.
 

Să încercăm, pentru început, să definim în cîteva cuvinte complicaţia şi complexitatea, pentru a ne opri, spre final, la confuzie.

Violenţă şi precaritate

La sfîrşitul unui jurnal televizat, omul de rînd iese cu nervii întinşi la maximum, violentat de informaţie, de imagine, de sunet. Se retrage în anonimatul lui discret, lăsînd televizorul să difuzeze în buclă aceleaşi informaţii, imagini sau sunete, sau altele, dar cu toate datoare fidele logicii violenţei (dacă expresia de „logică a violenţei” poate avea pentru o clipă un sens). Într-un anonimat atît de discret, încît nimeni nu pare a şti de existenţa lui. Omul obişnuit nu există: există nenorociţii, bogaţii, ucigaşii sau ucişii.

Nu e ceva nou că televiziunea caută senzaţionalul şi că nu-l găseşte decît la oameni declaraţi senzaţionali sau în situaţii reale ori fabricate ca senzaţionale. Ce e nou, masiv, copleşitor, este decuparea societăţii între o minoritate prezentă zi de zi pe ecrane (şi pentru că se vede există) şi o majoritate absentă mai tot timpul din orice fel de informaţii (şi pentru că nu se vede nu există). Poate însă că nici măcar acest decupaj ca atare nu este nou, cît violenţa cu care el se realizează. Aş împinge ideea şi mai departe şi aş spune că această violenţă intră într-o relaţie complicată şi complice cu precaritatea.

Manifest pentru spaţiul public

Orice abordare teoretică sau practică a spaţiului public trebuie să plece de la cîteva constatări simple:

1) modernizarea incompletă a societăţii româneşti a produs spaţii urbane mimînd urbanitatea occidentală, cu forme citadine lipsite de o sferă publică în care să se creeze şi să se practice opinia publică, dar şi separarea dintre spaţiul public şi cel privat;

2) societatea postcomunistă a făcut saltul acrobatic dinspre această modernitate incompletă şi formală care nu a produs spaţiu public înspre o postmodernitate informă care nu mai are nevoie de spaţiu public;

3) utilizarea actuală a sintagmei „spaţiu public” este una predominant tehnic-administrativă, funcţională şi materială, fiind golită de sensul său politic;

4)  explozia şi complicaţia recentă aduse de accesul tot mai facil la internet a deturnat sensul şi practica spaţiului public, exilîndu-l din societatea reală înspre o lume virtuală, dublură a primeia, producînd doar parţial efecte asupra celei dintîi.

5)  publicul a devenit din atribut al unui spaţiu de construit în comun un substantiv de sine stătător, asimilat fiind publicului-ţintă din campaniile publicitare sau publicului-spectator din industriile divertismentului.

Mizeria simbolică a spaţiului public

„Spaţiul public” face parte dintre acele noţiuni sau concepte care, întrebuinţate regulat, permit stabilizarea unei dezbateri sau măcar creează impresia unei regăsiri a rigorii, a seriozităţii unei abordări. El îngăduie un soi de chemare la ordine, atunci cînd discuţia pleacă în toate părţile, el este bunul simţ la care ne întoarcem atunci cînd în teorie sau în politică lucrurile par să o fi luat razna. Vreau să spun prin aceasta că „spaţiul public” funcţionează ca de la un sine înţeles, ca o evidenţă care, atît de admisă în primul rînd şi cel mai adesea, nu mai merită chestionată. Ori, asemeni multora dintre conceptele moştenite dintr-o tradiţie care astăzi nu mai e decît istorie, şi „spaţiul public” e un cuvînt-valiză pe care îl putem aplica la orice şi la nimic; şi în cazul său, distanţa dintre un nivel teoretic de conceptualizare şi un nivel practic al experienţei este tot mai mare. Mai mult, frecvenţa întrebuinţării sale e chiar semnul pentru epuizarea conţinutului său şi pentru decuplarea de realitatea trăită.

În cultura română, „spaţiul public” a fost importat odată cu toate celelalte concepte ale democraţiei şi utilizat pentru regularizarea vieţii cotidiene postcomuniste; mişcările din anii 1989-1990, şi chiar mai tîrziu, au permis renaşterea acţiunii publice, a prezenţei active a omului de rînd (muncitor, student, protestatar etc.) în spaţiul public. De asemenea, apariţia organizaţiilor non-guvernamentale şi a presei libere au saturat în scurt timp sfera publică şi au dinamizat un spaţiu public care, practic, nu existase pînă atunci.