8 iunie 2011

Benoît Goetz - Arhitectură şi filosofie

Trebuie să înţelegem titlul de „arhitectură şi filosofie” nu ca o reconstrucţie zadarnică a unei analogii învechite, ci ca diverse tentative pe care nu le reînnoadă laolaltă nimic altceva decît operaţia prin care se consacră creării de alianţe, de puncte de trecere şi de rezonanţe între arhitectură şi filosofie. E vorba mai puţin de a reflecta asupra arhitecturii cît de încercarea de a gîndi pornind de la arhitectură. Reflecţia „despre” are acest cusur de a conduce negreşit la un discurs estetizant, în care arhitectura însăşi nu se regăseşte, şi nici tot ceea ce furnizează ea gîndirii de ordinul eticului şi al politicului. Sigur că arhitectura „face senzaţie”, sigur că ea ne afectează într-o manieră sensibilă, însă descrierea acestor efecte nu interesează decît dacă observăm în ce fel aceste impresii nu sînt doar formale, ci pun în joc existenţele noastre, nu cu intenţia de-a le determina, ci de-a le condiţiona, în sens transcendental.

Dacă arhitectura ne interesează în cel mai înalt grad, aceasta se întîmplă pentru că aderăm la existenţa sa. Această dependenţă nu implică în nici un fel faptul că arhitectura n-ar fi, de asemenea, condiţie a libertăţii. Dimpotrivă, ea ne poartă pe drumuri, pe străzi şi pe bulevarde unde s-au jucat marile evenimente politice ale epocii moderne. Am putea considera arhitectura, arhitecturile, ca pe-o „cameră de ecou” gigantică şi, în acelaşi timp, subtil articulată, unde îşi află rezonanţele esenţialul a tot ceea ce ni se întîmplă. Arhitectura, am putea spune, „gîndeşte”. Ea „gîndeşte” la spaţiu şi la lume. Ea „gîndeşte” politicul făcîndu-l să fie efectiv.


S-a spus despre Nietzsche că nu scria despre muzică, ci că scria pornind de la muzică – ceea ce vrea să spună cu totul altceva decît o scriitură muzicală, căreia muzica i-ar servi ca model sau i-ar da un ritm. A gîndi pornind de la muzică înseamnă: a gîndi pornind de la ceea ce muzica dă de gîndit, şi care nu e cu necesitate de natură muzicală. În acest sens, nu e vorba de o estetică, ca disciplină regională a filosofiei – disciplină care se „apleacă asupra” artelor –, ci de o gîndire care-şi are impulsul, elanul, într-un sunet prins din zbor, într-o senzaţie, într-o o experienţă a muzicii. În mod analog, şi păstrînd proporţiile, e vorba de a încerca schiţa unei gîndiri şi a unei scriituri care şi-ar lua ca punct de plecare arhitectura. A porni de la arhitectură pentru a gîndi spaţiul şi ceea ce se petrece în el, timpul care trece între „spaţiul privat” şi „spaţiul public”, articulaţiile spaţiale unde se dispersează şi se strîng laolaltă existenţele. Tocmai pentru că arhitectura e o gîndire a spaţiului, a spaţiilor unde se petrec toate, o gîndire care ar avea ca punct de pornire arhitectura ar avea o şansă să urmărească evenimentul dintr-un punct de vedere nou, cel al condiţiilor spaţiale care-i dau naştere şi care-i asigură persistenţa. Această referinţă la Nietzsche nu e unicul exemplu al unei tratări filosofice a artei care nu se închide în reflecţia estetizantă. E şi cazul lui Deleuze cînd vorbeşte despre cinema. Trebuie să înţelegem „filosofia cinema-ului” în sensul unui genitiv subiectiv, ca „ideea unei filosofii imanente cinema-ului – cea pe care ar produce-o din sine însuşi, cea care ar emana din el însuşi, din propria sa manifestare filmică”. Într-o manieră asemănătoare, „Filosofie a arhitecturii” ar putea desemna tentativa de a extrage gîndirea imanentă arhitecturii înseşi. Iar dacă enunţul care spune că „arhitectura gîndeşte” nu e lipsit de sens, trebuie indicat imediat la ce gîndeşte, chiar dacă un început de răspuns satisfăcător n-ar putea fi formulat decît atunci cînd această sarcină a fost dusă la bun sfîrşit.

La ce gîndeşte arhitectura? E o gîndire a spaţiului. Ştiind, desigur, că gîndirea e, într-adevăr, ceea ce face ca lucrul să survină ca atare. Însă poate nu e cu totul străin de această chestiune să menţionăm, încă de la început, că nu e vorba nicidecum de o excludere a spaţiului. Ea gîndeşte timpurile: trecut, prezent şi viitor. O arhitectură e un cîmp de imanenţă şi de iminenţă. Şi s-a dorit mult prea adesea să nu se reţină din ea decît puterea sa de retenţie tocmai a evenimentelor trecute. S-a dorit mult prea adesea să se reducă arhitecturalitatea la monumentalitate. Ceea ce ar însemna că arhitectura n-ar fi doar o artă funebră, ci, în plus, şi o artă moartă, admiţînd că monumentele aparţin pe de-a-ntregul trecutului. Or, un loc viu unde se joacă, se încrucişează şi se compară astăzi existenţele n-ar fi mai puţin arhitectură decît marea piramidă de la Gizeh. E nevoie, în prezent, să se revină la o arhitectură a prezentului, la acele locuri unde evenimentul ar putea surveni, cum spune Nietzsche, „cu paşi de porumbel”.

Însă între „arhitectură-monument” şi „arhitectură-eveniment” e loc pentru o arhitectură ordinară, un miracol de discreţie, care edifică condiţiile locuirii cotidiene şi care nu e mai puţin arhitectură, ci, mai curînd, e arhitectură într-o măsură mai mare decît cele mai spectaculoase manifestări ale artei de a construi. Această arhitectură, care trece neobservată, e cea pe care filosofia şi-a dat arareori osteneala s-o ia în considerare. E vorba aici de a repara un fel de nedreptate. Anestezia gînditorilor, indiferenţa lor faţă de spaţiile pe care le ocupă nu se poate explica decît prin prejudecata metafizică pentru care gîndirea nu-şi are locul  nicăieri, şi că, deci, contează prea puţin atenţia acordată „condiţiilor spaţiale ale gîndirii”.

(Fragment din La Dislocation. Philosophie et architecture, Verdier, Paris, 2001) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu