28 iunie 2011

Arta : spaţiul publicului


Intervenţia grafică şi formularea eliptică din titlu sînt menite să rezume şi să anunţe cele două idei majore pe care le voi dezvolta mai jos. În ordine inversă, prima dintre ele priveşte sintagma „spaţiul publicului” şi se referă la ruptura contemporană dintre spaţiu şi public. A doua idee are în vedere arta: este posibil ca ea să fie azi una dintre rarele „strategii” prin care spaţiul şi publicul pot să fie readuse laolaltă.

Să explic pe rînd cele două idei.
Discursurile actuale despre „spaţiul public” funcţionează în marea lor majoritate după prejudecata că există ceva de genul unei realităţi spaţiale, topografice, care ar găzdui şi ar îngădui practici publice. Această prejudecată provine din textele clasice consacrate subiectului, cu deosebire din scrierile lui Jürgen Habermas şi Hannah Arendt, care oferă amîndoi modele reale (deşi uşor idealizate) ale unui spaţiu public occidental burghez, respectiv specific agorei din Grecia antică. Sînt texte care descriu apariţia şi funcţionarea unor locuri anume în care se produce dezbaterea publică: în cazul lui Habermas, locuri de rezistenţă la opresiunea statală şi de tampon între un stat mereu suspect de dominaţie excesivă şi o sferă a interesului şi a vieţii private ce se cuvine protejată; în cazul Hannei Arendt, locuri politice prin excelenţă, ale întîlnirii cetăţenilor care discută şi construiesc o lume împreună, eliberaţi de povara preocupărilor casnice şi cu totul dedicaţi edificării spaţiului public şi politic al cetăţii.
Aceste modele nu mai sînt însă de actualitate. Ca paradigme ale unor lumi apuse, ele descriu realităţi desuete sau epuizate în zilele noastre, cînd spaţiul public suportă două procese divergente şi simultane: pe de o parte, despaţializarea locurilor în care ceva de ordinul unei dezbateri publice mai are loc şi, pe de altă parte, depublicizarea spaţiilor urbane despre care se spera sau se imagina că vor putea adăposti astfel de dezbateri. Despaţializare, întrucît esenţialul a ceea ce mai este azi o dezbatere publică, se produce în afara locurilor urbane. Interesul public, sau ceea ce se invocă mai degrabă în numele lui, fie se decide în cabinete de experţi, fie devine spectacol pe platourile de televiziune, fie se discută, cel mai adesea inutil, pe platformele virtuale. Depublicizare apoi, pentru că spaţiul urban pare – în numele administrării performante a fluxurilor tot mai intense de mărfuri, persoane, capitaluri, informaţii şi în numele imperativelor de securizare – acest spaţiu urban pare deci tot mai puţin apt să îngăduie practici ale existenţei sensibile în comun. Oraşul sigur al fluxurilor reduce experienţele comuniunii la întîlniri fugare pe traiectorii dinainte stabilite ori la concentrări de mase de oameni pe stadioane, în mall-uri, la evenimente zise „culturale” propuse neobosit de industriile de divertisment.
Spaţiul nu mai este public, el este în cel mai bun caz o sumă de locuri cu public. Transformarea care se produce este aceea a trecerii de la oraşele îngăduind, provocînd prezenţe, experienţe şi senzaţii comune, dar diferite, disensuale ori chiar conflictuale – singurele care pot da naştere unei dimensiuni etice şi politice a spaţiului public – la oraşele cu spaţii private protejate şi cu spaţii de folosinţă comună, pe care nu le mai putem numi publice decît în virtutea unei inerţii şi nu pentru valenţele lor creative. Este o transformare care are loc în acelaşi timp cu vidarea politicii de conţinutul său plural, creator, cu diminuarea accelerată a calităţii de „cetăţean” din kitul de calităţi al locuitorilor oraşelor în profitul creşterii exponenţiale a rolului lor monoton de consumatori de produse, informaţii şi spaţiu, de clienţi ai industriilor de servicii şi de fluxuri, dar şi cu funcţionalizarea arhitecturii şi designului urban. O transformare care produce subiectivităţi precare, flexibile, asimilabile nu unor comunităţi cu practici şi reprezentări concurente, litigioase, ci unor publicuri-ţintă, ca teren predilect pentru exersarea şi rafinarea mecanismelor de manipulare, de disciplinare şi de control.
Prin urmare, sintagma „spaţiu public” nu mai vorbeşte nici despre spaţiu şi nici despre însuşirea unei raţionalităţi şi/sau sensibilităţi de a fi publice şi de a se manifesta public, în jocul de roluri, în curajul apariţiei în faţa celorlalţi ca diferiţi, parteneri şi rivali într-o competiţie pentru definirea şi asumarea binelui public.

„Arta în spaţiul public” înseamnă atunci în mod precis următorul lucru: arta, prin gesturile sale, prin intervenţiile sale, prin sensibilitatea pe care poate să o re-creeze, să o trezească, să o surprindă sau să o stimuleze, mai poate doar să se propună ca magnet între „spaţiu” şi „public”. Operele de artă, cu deosebire în formele lor contemporane (instalaţii, evenimente, happening-uri, performance-uri), pot să reabiliteze spaţiul public, redînd parţial, punctual, provizoriu, celui dintîi atributul publicităţii (cu totul alta decît aceea asimilată sărăcăcios advertising-ului) şi celui de-al doilea o spaţialitate reală, pe care o înţeleg aici în dimensionalitatea sa sensibilă. Spaţiul public nu este doar o chestiune de schimb argumentat de idei şi nici o distribuţie echitabilă de locuri ale circulaţiei şi şederii, ale preumblării ori odihnei, ale contemplării sau trecerii. El este sau, mai degrabă, poate fi un spaţiu al întîlnirii dintre subiectivităţi şi sensibilităţi eterogene şi ireductibile la moduri unice de întrebuinţare ale simţurilor noastre comune, graţie unei arte ea însăşi capabilă să-şi reformuleze obiectivele, strategiile, mijloacele de prezentare publică şi locurile de manifestare. Ca exerciţiu de sensibilitate, ea lucrează prin dislocări repetate ale locurilor atent distribuite de formele actuale de putere. Ea creează spaţii în locuri, ea face loc venirii unor idei, gusturi, naraţiuni ori prezenţe corporale multiple, dislocîndu-ne corpurile, prejudecăţile ori simţurile amorţite de confortul promis şi oferit de societatea de consum.
Discurs şi practică heterologică, arta este una din ultimele şanse ale heterotopiei de devianţă care se (mai) numeşte spaţiu public de a rezista nenumăratelor presiuni distopice.
 
(Text publicat in numarul din luna martie 2011 al revistei Arta)

27 iunie 2011

Stradă, rutină, transgresiune (3)

Rutină şi transgresiune

Posibilitatea deschisă a străzii – în oricare din cele trei ipostaze descrise mai sus: multiplicitate de locuri şi evenimente, întîlnirea cu celălalt, transgresiunea normelor negative – este posibilitatea ca ceva să se petreacă în orice moment, dar una care se articulează pe realitatea unui “prezent continuu al rutinei” (Humberto Giannini). Aşa cum am spus mai sus, aspectul previzibil al rutinelor aparent minore este legat de sentimentul securităţii psihologice şi al continuităţii acestor rutine. Pentru a sintetiza cele spuse de urbanist şi de sociolog şi pentru a trece la specificul stradal al rutinei, să mai ascultăm odată ce spune Anthony Giddens: “Rutina este psihologic odihnitoare, dar nu toată lumea are dreptul la ea. Continuitatea rutinelor vieţii cotidiene nu se obţine decît printr-o vigilenţă constantă a părţilor în cauză – deşi ea este obţinută aproape întotdeauna la nivelul conştiinţei practice”.

Drumul nu are doar o realitate fizică imediată, ci şi una mentală, reprezentaţională, morală ori politică, mediată reflexiv. El are o tentă existenţială evidentă şi se referă la parcursul unei vieţi în reţeaua de norme care îi ghidează curgerea. Rutina, ca previzibilitate a înaintării vieţii către împlinirea şi încheierea ei, este atunci o sumă de asemenea norme, de obişnuinţe, coduri, legi (scrise sau nescrise) care modelează existenţa individuală şi comunitară şi a căror respectare condiţionează atingerea scopurilor propuse. Toate acestea sînt concentrate de experienţă anterioară, în care evenimentele au fost supuse, controlate şi orientate, încît apariţia lor să fie anticipabilă, iar efectele lor utilizabile în scopuri pozitive. Reţeaua de norme şi tehnici în care este ţesută viaţa cotidiană are ca scop tocmai reducerea imprevizibilităţii şi a surprizei exteriorităţii la o experienţă a cunoscutului şi a controlabilului, a ceea ce este sigur şi garantat. Evident, sensul prim al rutinei este unul temporal: ea absoarbe transcendenţa viitorului în “normalitatea unui prezent continuu şi identic cu sine” (H. Giannini). Ea are un caracter preventiv, legiferant şi normativ, în care prezentul covîrşeşte prin autoreflecţia sa memoria trecutului şi proiecţiile viitorului. Rutina “nu aşteaptă nimic de la viitor. Ea aşteaptă, dar fără a merge în întîmpinarea a ceea ce este aşteptat. Astfel, rutina sfîrşeşte prin a face inofensive propriile sale proiecte din teama de a se îndepărta de la traseu”, astfel încît viitorul devine “parazit al unui prezent deşertic producîndu-se în chip continuu şi paşnic ca normă şi normalitate”  (H. Giannini).

23 iunie 2011

Stradă, rutină, transgresiune (2)


Strada şi sentimentul de încredere

Jane Jacobs este critic arhitect şi urbanist şi un partizan convins al modului de viaţă urban contemporan, al megapolisului în detrimentul micilor oraşe provinciale. Lucrarea sa principală The Death and Life of Great American Cities este o pledoarie pentru marile oraşe americane, care a contribuit teoretic la naşterea unui curent pro-urban şi practic la remodelarea centrului unor oraşe precum Boston şi Philadelphia.
În capitolul “Apologia străzii” din această lucrare, autoarea descrie condiţiile în care strada poate deveni atrăgătoare şi factor de securitate pentru trecători. Aceste condiţii ar fi în număr de trei:
§     mai întîi, ea trebuie să facă o demarcaţie clară între spaţiul public şi spaţiul privat, să stabilească deci reguli precise de trecere din unul în celălalt şi mecanisme de protecţie a unuia împotriva agresiunii celuilalt; aceasta se întîmplă mult mai frecvent în marile oraşe, spre deosebire de micile oraşe de provincie caracterizate prin încălcări de teritorii între aceste două tipuri de spaţii;
§     în al doilea rînd, strada trebuie să se găsească sub supraveghere permanentă, iar ochii ce trebuie să practice această supraveghere nu trebuie să fie alţii decît cei ai proprietarilor naturali ai spaţiilor ce mărginesc strada. De aceea, clădirile înşiruite de-a lungul străzii trebuie să fie orientate cu faţada şi cu ferestrele spre stradă, aşadar nici cu spatele şi nici cu pereţii “orbi”, cum îi numeşte autoarea;
§     în sfîrşit, a treia condiţie este utilizarea permanentă a trotuarelor; în acest fel, securitatea străzii sporeşte prin chiar supravegherea reciprocă a trecătorilor, iar numărul lor sporit atrage privirile celor din interiorul clădirilor. Nimănui nu-i place să privească printr-o fereastră ce dă către o stradă pustie, după cum contemplarea unei străzi circulate poate fi un mod de relaxare ori de divertisment al celor ce locuiesc pe acea stradă.

19 iunie 2011

Stradă, rutină, transgresiune (1)

“Istoria începe la nivelul solului, cu paşii. Ei sînt numărul, dar un număr care nu face serie. Ei nu pot fi număraţi pentru că fiecare este o unitate de tip calitativ: un stil de aprehensiune tactilă şi de apropriere kinezică. Mişunatul lor este un nenumărabil de singularităţi. Jocurile de paşi sînt fasonări de spaţii. Ele ţes locurile.” (Michel de Certeau)


1. Înainte de toate, strada are o semnificaţie spaţială. Ea este canalul, linia, mijlocul care leagă cele două repere esenţiale ale existenţei umane: casa şi munca (sau: locul de locuit şi locul de muncă); ca atare, ei i se pot ataşa toate însuşirile circulaţiei şi ale comunicării, în sensurile lor restrînse, dar şi în cele mai largi cu putinţă. Circulaţia este cea a oamenilor şi vehiculelor, dar este şi cea a bunurilor, a mărfurilor, a ideilor etc; după cum comunicarea poate avea un înţeles restrîns ca transmitere de informaţie, dar şi unul larg, de aducere laolaltă prin mesaj, prin cuvînt sau semn. Pe stradă se circulă deci şi se comunică, amîndouă fiind trăsături ale expunerii de sine şi ale expunerii lucrurilor; strada e locul prin excelenţă al feţelor şi faţadelor, al publicităţii (în ambele sale dimensiuni: devenire publică şi promoţie, reclamă), al suprafeţei semnificante şi inepuizabile în semnificanţa sa.

În calitatea sa de spaţiu al suprafeţei şi al manifestărilor superficiale, strada este sinonimă cu deschisul; acesta, la rîndul său, poate fi analizat în mai multe din trăsăturile sale.

8 iunie 2011

Benoît Goetz - Arhitectură şi filosofie

Trebuie să înţelegem titlul de „arhitectură şi filosofie” nu ca o reconstrucţie zadarnică a unei analogii învechite, ci ca diverse tentative pe care nu le reînnoadă laolaltă nimic altceva decît operaţia prin care se consacră creării de alianţe, de puncte de trecere şi de rezonanţe între arhitectură şi filosofie. E vorba mai puţin de a reflecta asupra arhitecturii cît de încercarea de a gîndi pornind de la arhitectură. Reflecţia „despre” are acest cusur de a conduce negreşit la un discurs estetizant, în care arhitectura însăşi nu se regăseşte, şi nici tot ceea ce furnizează ea gîndirii de ordinul eticului şi al politicului. Sigur că arhitectura „face senzaţie”, sigur că ea ne afectează într-o manieră sensibilă, însă descrierea acestor efecte nu interesează decît dacă observăm în ce fel aceste impresii nu sînt doar formale, ci pun în joc existenţele noastre, nu cu intenţia de-a le determina, ci de-a le condiţiona, în sens transcendental.

Dacă arhitectura ne interesează în cel mai înalt grad, aceasta se întîmplă pentru că aderăm la existenţa sa. Această dependenţă nu implică în nici un fel faptul că arhitectura n-ar fi, de asemenea, condiţie a libertăţii. Dimpotrivă, ea ne poartă pe drumuri, pe străzi şi pe bulevarde unde s-au jucat marile evenimente politice ale epocii moderne. Am putea considera arhitectura, arhitecturile, ca pe-o „cameră de ecou” gigantică şi, în acelaşi timp, subtil articulată, unde îşi află rezonanţele esenţialul a tot ceea ce ni se întîmplă. Arhitectura, am putea spune, „gîndeşte”. Ea „gîndeşte” la spaţiu şi la lume. Ea „gîndeşte” politicul făcîndu-l să fie efectiv.