Circulez, rien à voir - sau despre orasul asediat

Premisă

Unul dintre teoreticienii contemporani ai fenomenului politic, Jacques Rancière, introduce în textele sale distincţia dintre poliţie şi politică. Prima este înţeleasă într-un sens mai larg decît acela de instrument al statului de supraveghere şi control al ordinii publice drept o distribuire a locurilor şi funcţiilor într-o societate, precum şi maniera de legitimare a acestora. De asemenea, ea propune şi impune într-o societate o anumită configuraţie a sensibilului, astfel încît fiecărui corp să-i corespundă un loc sau o funcţie precis determinate în spaţiul social. Mai precis, din punct de vedere poliţienesc, spaţiul public nu există decît ca spaţiu al unor reguli riguros stabilite, a căror transgresare se cere pedepsită numaidecît.

Invers, politica este activitatea umană de rupere a acestei distribuţii, de dislocare şi de revendicare a unor locuri, postùri sau funcţii noi pentru indivizi sau grupuri. Spre exemplu, din punct de vedere poliţienesc, strada nu este decît spaţiul circulaţiei fluide : « circulez, rien à voir » este imperativul sub care funcţionează indivizii oarecare, în calitatea lor de şoferi sau pietoni în oraş sau pe drumurile publice. Din punct de vedere politic, strada este locul în care ne putem afirma drept altceva anonimi trecători, atunci cînd participăm la o demonstraţie, la o grevă, la un marş, asumînd astfel noi funcţii, noi identităţi, dincolo de ceea ce sîntem din perspectiva unei identificări formal-poliţieneşti.

Starea de fapt

Clujul este pe cale să devină un oraş guvernat de manieră poliţienească. Dublînd eficient poliţia tradiţională cu zeloasa poliţie comunitară, şi sub discursul ipocrit al unei discipline urbane aşa-zis specifice clujenilor, administraţia locală este pe cale să transforme spaţiul urban într-un spaţiu complet cadrilat, supravegheat, un spaţiu al represiunii intensificate, în care locuitorii sau vizitatorii săi se află permanent sub prezumţia de vinovăţie. Senzaţia pe care frăţia celor două maşinării poliţieneşti o lasă trecătorilor este aceea că pot deveni infractori dintr-o clipă în alta, hărţuiţi zi de zi de ochiul vigilent al ordinii publice.

Exemplu

Biroul meu se află pe str. Avram Iancu. Pe o porţiune de stradă cu sens unic, pe două benzi de circulaţie, există o porţiune de vreo douăzeci-treizeci de metri în care oprirea este interzisă. Nu există un motiv logic al acestei interdicţii, întrucît cele două benzi de circulaţie nu sînt afectate de eventualele maşini staţionate acolo. De la geamul biroului meu, îi văd pe harnicii angajaţi ai administraţiei locale şi ai poliţiei care sosesc cu o precizie elveţiană pentru a ridica maşinile parcate temporar pe această porţiune de drum. Locul este ideal: suficient de larg pentru a permite camioanelor să ridice maşinile (nu contează că blochează o bandă, perturbînd mai abitir traficul decît maşinile parcate); apoi, ne aflăm la doi paşi de primărie, angajaţii ei nefiind obligaţi să facă mari eforturi de deplasare. În sfîrşit, un al treilea motiv: apropierea de centru, de universitate şi de cimitir, unde sosesc multe maşini din afara Clujului. Şi care nu trebuie îndrumate, orientate, ci penalizate rapid. Unii am avut experienţa rătăcirii în oraşe mari din Occident sau a comiterii unor abateri minore: serviciile comunitare şi poliţia participă la consilierea acestor străini, aspect care ţine mai ales de ceea ce în alte texte am putut numi ospitalitatea urbană. Una cu totul absentă din meniul comunitarilor clujeni.

Despre simplitate

În aparenţă, totul e reglat, prevăzut şi definit, dar nu-i sigur. Prima dorinţă a majorităţii oamenilor sînt banii, fără de care n-ar putea supravieţui sau ar trăi rău. Ei pun înaintea gustului sau a plăcerii de a trăi necesitatea de a strînge resurse. Muncesc, munca le pare un fundament, fără muncă ar rămîne fără bani. Dar trăiesc ei cu adevărat pentru a munci sau muncesc pentru a trăi? În principiu, recunosc că muncesc pentru a trăi. Dar recunosc unul cîte unul. Mulţimea are reacţiile „corpului social”, pentru care societatea trebuie în primul rînd să producă. Ea trebuie să producă, este adevărat, pentru un anumit număr de raţiuni, care nu se mărginesc niciodată să trăiască, să trăiască pur şi simplu aşa cum soarele străluceşte sau aşa cum lemnul arde. Pentru „corpul social”, a trăi înseamnă întotdeauna a trăi util: indivizii, pentru el, nu sînt ceea ce este în univers raza de soare sau flacăra, privite liber, fără a ţine cont de efectul lor util. Lumina soarelui face să se pîrguiască recolta, căldura flăcărilor pune în mişcare maşina. Nimeni nu este insensibil la farmecul soarelui sau al flăcării, dar nimeni nu-l ia în serios. Dacă aş vorbi serios, aşa cum o înţelege „corpul social”, sentimentul pe care l-a avut într-o bună dimineaţă omul bucurîndu-se de lumina soarelui ar face loc calculului caloriilor.

În ce mă priveşte, vorbesc despre ceva care e simplu şi nu se află nimeni care să nu-l resimtă în orice clipă: vorbesc despre viaţa care se consumă, independent de utilitatea pe care o are această viaţă care se consumă. N-ar trebui deci să iau pe nimeni prin surprindere. Vorbesc despre ceva care se află în faţa noastră, a noastră a tuturor. Dar mereu puţin în secret. Numai un limbaj oarecum confidenţial îl comunică. Bunăoară iubirea şi, pentru a rămîne în realitatea brută, realitatea pe care şi omul cel mai rudimentar o percepe, iubirea în forma senzuală: despre ea vorbim mereu cu voce scăzută. Acesta este şi sensul suveran pe care uneori viaţa îl asumă: ceea ce e suveran ţine adeseori de cunoaşterea vulgară...

Georges Bataille, Suveranitatea

Plutind în supa inutilului

Odată ajunşi în noul mileniu, ne bem mai întîi cappucino-ul, studiem programul TV de seară şi între pauzele publicitare sortăm ce a mai rămas din noi. Ne ocupăm cu sortarea gunoiului intelectual. Ce păstrăm? Ce trebuie sa aruncăm? Şi mulţimea de sticle goale? Ce aruncăm la gunoi? Ce reluăm din nou în biografie? Mileniul este un sinonim pentru permanenta reinventare a subiectului. Nu este o acţiune, ci o stare care precede actul dispensării. Nu există încă nimic pe care să-l putem pune în spaţiile psihosociale devenite libere şi în sertarele subiectului care au fost curăţate de politică. Cum ar fi să le umplem cu conţinuturi? That sucks. Şi cu proiecte? Deja mai bine.

Iar în supa aceasta primordială a inutilului care se numeşte mileniu, plutim noi cu sloganurile şi simbolurile noastre, cu logo-uri ţipătoare şi corpuri tatuate cu promisiuni false. Corpurile noastre au devenit suprafaţa de reclamă a unui univers al mărfurilor organizat global, genele noastre sînt patentate şi reproduse. Spaţiul nostru de viaţă apare comercializat pînă în cel mai mic detaliu, pînă în ultimul colţ al sferei private. În faţa omniprezentei transformări a tot ce e viu într-o marfă, Gregor Samsa, eroul tragic a lui Kafka, nu s-ar mai transforma într-un gîndac, ci într-un snow-board marca Shorty’s.

Marius Babias, Subiectivitatea-marfa