23 mai 2010

Completare la "Universitatea lambda"


Ii multumesc lui Dan Ungureanu, ami de longue date, pentru privirea lucida asupra starii universitatii romanesti. Imi face bucurie sa-l pot propune spre citire, impartasindu-i nelinistile.

Textul lui Dan Ungureanu de pe blogul revistei Cultura. 


21 mai 2010

Universitatea lambda



După o serie de conferinţe, ateliere şi seminarii ştiinţifice, zise interdisciplinare, pe care le organizez de aproape doi ani la Cluj şi la care audienţa n-a depăşit niciodată mai mult de cincisprezece persoane, pot avansa cîteva idei în chip de diagnostic al stării mediului universitar românesc. Spun fără teamă „diagnostic”, împrumutînd acest termen din limbajul medical, pentru că devenirea spaţiului academic şi ştiinţific din ultimii ani are ceva dintr-o boală, dacă nu dintr-o patologie.
Demisia cvasi-generală a profesorilor şi studenţilor, dezinteresul aproape complet faţă de orice eveniment capabilă să provoace cunoaştere, dezbatere, reflecţie colectivă este consecinţa echivocurilor şi simulacrelor pe care le promovează actualul sistem universitar. Echivocuri în ce priveşte misiunea însăşi a universităţii: părăsind cu entuziasm modelul „vetust” al şcolii humboldtiene, ca loc privilegiat al Bildung-ului, deopotrivă formare şi informare, universitatea nu a devenit un proiect unitar, coerent şi demn de încredere, după chipul şi asemănarea societăţii postcomuniste. Ruptura între formare şi informare pare mai profundă ca niciodată şi aceasta mai ales decît soluţia miraculoasă numită „procesul de la Bologna” se dovedeşte a fi un cal troian: informarea se presupune că duce spre cercetare şi doctorat, formarea spre cariere de succes. Amîndouă căile sînt însă numai pe jumătate (şi prost) realizate: pe de o parte, articularea între absolvenţi şi piaţa muncii e îndoielnică. Licenţele şi masterele zise profesionale se mulţumesc să înscrie an de an zeci şi sute de studenţi plătitori de taxe, pregătiţi superficial, în masă, pentru joburi provizorii, dar care îmbogăţesc facultăţi şi profesori care au şansa de a fi la modă cu denumirile pompoase pe care le propun. Oricine poate constata că astăzi, calitatea actului didactic şi a pregătirii e invers proporţională cu numărul studenţilor înscrişi în aceste forme de pregătire; desigur, nimic nu garantează, pe de altă parte, că masterele cu număr mic de studenţi produc calitate. Facultăţi întregi, cum este dreptul sau ştiinţele economice, în mare parte şi ştiinţele politice, s-au repliat pe producţia masivă, pe bandă rulantă de presupuşi tehnicieni şi experţi, renunţînd, contra unei recompense financiare substanţiale obţinute prin taxe, la orice pretenţie de recunoaştere ştiinţifică sau de reflecţie teoretică.
Nici pe latura informării şi a cercetării fundamentale sau aplicate lucrurile nu stau mai bine: alte facultăţi care au făcut odinioară prestigiul universităţii şi au produs cunoaştere, teorii, discursuri etc. (şi mă gîndesc aici la filosofie, litere, matematică, fizică etc.) se zbat azi între nostalgia unor modele perimate (însoţită de orgoliul autostimulat în medii restrînse) şi disperarea încadrării în criterii procustiene de evaluare şi de recunoaştere internaţională. Din această zbatere se nasc doar apatia şi sărăcia. 


19 mai 2010

Cluj – Kolozsvár: memorii ireconciliabile?



Sîmbătă, 15 mai 2010, la ora 19.45 (pour les connaisseurs: la pauza meciului CFR-Internaţional Curtea de Argeş), am avut surpriza s-o întîlnesc în tribuna a II-a stadionului „Constantin Rădulescu” pe colega mea Edit Szegedi. Întîlnire fericită nu numai din punctul de vedere al scorului final, ci şi din cel al urmării teoretice: astfel, ca raspuns amical la textul meu precedent despre presa sportiva, Edit a avut bunăvoinţa să-mi trimită textul de mai jos şi mai ales să-mi îngăduie publicarea lui pe acest blog. Îi mulţumesc şi sper să ne reîntîlnim nu numai pe holurile facultăţii, ci şi în tribunele meciurilor din campionat sau Champions League ale echipei clujene.


Edit Szegedi

Cele două nume din titlu se referă la două epoci reflectate de cele două denumiri oficiale ale oraşului: Cluj stă pentru perioada de după 1918 (exceptând anii 1940-1944), în timp ce Kolozsvár stă pentru oraşul de până la 1918. Însă, spre deosebire de jurnaliştii occidentali, nu voi vorbi despre „fostul Kolozsvár“, deoarece numele maghiar al oraşului este folosit chiar oficial, la fel cum numele german Klausenburg este în uz, chiar dacă populaţia germană este foarte mică.
De mai mult de un deceniu viaţa cotidiană la Cluj a devenit un fenomen greu de înţeles pentru locuitorii altor oraşe precum Braşov, Sibiu sau Reşiţa. Există subtilităţi pe care cei din afara Clujului nu le pot desluşi, aşa cum înainte de 1898 cei străini de oraş nu înţelegeau denumirile străzilor. Unul dintre aceste aspecte de neînţeles este atitudinea cu care sunt tratate cele două echipe de fotbal ale oraşului, U şi CFR. Nu este vorba de rivalitatea normală dintre mai multe cluburi sportive, existentă în toată lumea şi care se manifestă inclusiv prin violenţe stradale, ci de tratarea celor două cluburi în termeni de autenticitate şi legitimitate istorică: doar unul dintre cluburi are legitimitate istorică, doar acesta reprezintă tradiţia oraşului, nu poate fi loc pentru două echipe în oraş. Dincolo de aspectul mai degrabă frivol al rivalităţii extra-sportive, proclamarea sau negarea autenticităţii şi legitimităţii istorice a celor cluburi exprimă, după părerea mea, conflictul dintre memoriile istorice ale Clujului.
Desigur, Clujul nu este singurul oraş cu memorie scindată, iar memoria scindată nu este caracteristică nici României şi nici Europei central-răsăritene. Există în Europa occidentală oraşe cu memoriile mult mai dureros scindate ca Belfast sau Londonderry, iar cele două cluburi de fotbal din Glasgow, Celtic şi Rangers, exprimă şi cele două istorii confesionale ale oraşului scoţian. Din perspectiva mea de istoric normalitatea înseamnă coexistenţa memoriilor şi tradiţiilor diferite şi chiar conflictuale, atâta timp cât această coexistenţă şi nu monopolul uneia este considerată singura legitimă. Situaţia din Cluj este cea a monopolului identităţii oficiale susţinute de stat care începe să fie contestată chiar din interior. Nu este vorba, desigur, de o intelectualizare excesivă a microbiştilor clujeni, ci, mai degrabă de ascensiunea unei identităţi alternative exprimată şi prin impunerea unei alte tradiţii sportive care se revendică dintr-o altă istorie a Clujului, cea legată de Kolozsvár.
Rivalitatea extra-sportivă în termeni de autenticitate şi legitimitate de la Cluj este de dată recentă şi se leagă de ascensiunea clubului CFR 1907 de la divizia C la una din echipele care joacă în Liga Campionilor. Succesele acestui club au fost primite mai degrabă fără entuziasm de media clujeană de limbă română, în timp ce mediile bucureştene erau mult mai deschise noului-venit. Cauza acestui sentiment mai degrabă de jenă este probabil cel mai bine exprimată de reprezentanţii naţionalismului extrem, Gheorghe Funar sau Ionuţ Ţene, pentru că simplificările lor excesive exprimă ceea ce mulţi gândesc: clubul CFR 1907 este un club maghiar, prin însuşi anul afişat în denumirea clubului reprezintă o sfidare, deoarece se referă la perioada dualismului austro-ungar şi nu în ultimul rând, este un club de străini. Singura echipă care poate reprezenta Clujul „adevărat“ este U, fondat în 1919, revendicându-se astfel din şi continuând Marea Unire.
Dacă într-adevăr U ar fi echipa românească iar CFR echipa maghiară a Clujului, atunci nu ar fi nimic scandalos. Dincolo de simplificările naţionaliştilor, scandalul îşi are rădăcinile în chiar faptul că nu se poate trasa o frontieră etnică între cele două cluburi. Nu doar pentru că singurul maghiar din CFR este finanţatorul, ci pentru că, deşi o mare parte dintre suporteri sunt maghiari, existând chiar o galerie „maghiară“ KVSC, majoritatea suporterilor sunt români. Mai mult, există chiar şi o mică galerie de ultranaţionalişti, numită Romaniacs. Însă nici U nu este doar echipa celor cu „inimă română“, având, ca şi clubul rival, o galerie mixtă din punct de vedere etnic. Desigur, ar putea fi invocată rivalitatea tradiţională dintre un club universitar şi unul muncitoresc, însă la U nu mai joacă de mult studenţi, iar la CFR nu mai sunt feroviari. Cele două cluburi îşi asumă doar tradiţiile, iar contestatarii sau apologeţii continuă, fără să conştientizeze, tradiţii clujene provenind chiar din istoria premodernă a urbei.

4 mai 2010

Presa sportivă – între iresponsabilitate şi instigare la violenţă


Urmăresc de ani buni transformările şi degradarea prin care trece presa sportivă din România şi devin tot mai convins că este unul din responsabilii morali ai violenţei care se manifestă în spaţiul nostru public.
Cauzele evidentei asocieri dintre lipsa de calitate a actului jurnalistic şi violenţă (verbală şi fizică) vulgaritate, xenofobie, rasism, şovinism sînt accesibile oricui: slaba pregătire profesională a jurnaliştilor, goana după rating cu orice preţ, interesele financiare individuale şi de grup etc. Este la fel de evidentă şi lipsa de deontologie profesională, care îngăduie, cu ocazia oricărui articol „şocant”, „senzaţional”, „incredibil”, deversarea sub formă de comentarii şi sub protecţia anonimatului a celor mai extremiste idei care se pot naşte şi exersa în societate. Obiecţia care se aduce acestei „libertăţi de exprimare” este că spaţiul virtual permite decompresarea, defularea unor pulsiuni care, odată ce capătă forma scrisă a unor comentarii individuale, nu se vor mai manifesta în lumea reală. O obiecţie greşită pentru că defularea în cauză nu face decît să întreţină prejudecăţi, stereotipuri şi intoleranţă, legitimînd astfel exprimarea prin pulsiunile primare ca o falsă formă de drept cetăţenesc a miilor de anonimi pentru care cetăţenia se reduce la înjurături.
Această situaţie este şi mai clară în cazul relatărilor despre echipele de fotbal clujene. Din clipa în care CFR Cluj a promovat în prima ligă, şi mai cu seamă după ce a devenit o echipă incomodă pentru echipele bucureştene, presa sportivă a reactivat coarda naţionalistă a conflictului dintre „adevărata reprezentantă” a Clujului (Universitatea, pentru că echipă românească”) şi echipa de „mercenari” şi „unguri” (CFR). În martie 2009, un ziarist de la Gazeta sporturilor putea să vorbească despre „enclavizarea” din Gruia şi despre „patria devenind ciumă” pentru „unii”.
Mai recent, pana mediocră a lui George Stanca se răcorea înjurînd literalmente într-un material ce se pretinde pamflet şi încheindu-şi apoteotic textul în termeni de „Kolozsvar”, „Ferar”, nume ce ar fi confiscat românitatea, pierzînd astfel orice urmă de legitimitate..
Tema deficitului de românitate este reluată într-un nefericit interviu cu Mircea Lucescu, pentru care, la fel, CFR nu este o echipă românească „atîta timp cît nu are nici un român în echipă”.
În fine, pentru a nu multiplica exemplele, în aceeaşi Gazetă a Sporturilor, junele Alin Fornade publică în 4 mai 2010 un interviu cu istoricul Gheorghe Bodea, fost cercetător „istoric-activist” la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R. (I.S.I.S.P.), recunoscut pentru naţionalismul său, alături de alţi istorici din aceeaşi şcoală naţionalistă de istorie de la Cluj pusă în slujba propagandei comuniste a lui Ceauşescu. Gheorghe Bodea, care are, printre altele, meritul de a fi scris o impresionantă istorie a clubului Universitatea, declară pentru ziar că „CFR nu reprezintă nimic pentru Cluj” şi că ar putea-o face numai dacă jucătorii săi ar putea fi născuţi „în Transilvania sau în România”.