Sîmbătă, 15 mai 2010, la ora 19.45 (pour les connaisseurs: la pauza meciului CFR-Internaţional Curtea de Argeş), am avut surpriza s-o întîlnesc în tribuna a II-a stadionului „Constantin Rădulescu” pe colega mea Edit Szegedi. Întîlnire fericită nu numai din punctul de vedere al scorului final, ci şi din cel al urmării teoretice: astfel, ca raspuns amical la textul meu precedent despre presa sportiva, Edit a avut bunăvoinţa să-mi trimită textul de mai jos şi mai ales să-mi îngăduie publicarea lui pe acest blog. Îi mulţumesc şi sper să ne reîntîlnim nu numai pe holurile facultăţii, ci şi în tribunele meciurilor din campionat sau Champions League ale echipei clujene.
Edit Szegedi
Cele două nume din titlu se referă la două epoci reflectate de cele două denumiri oficiale ale oraşului: Cluj stă pentru perioada de după 1918 (exceptând anii 1940-1944), în timp ce Kolozsvár stă pentru oraşul de până la 1918. Însă, spre deosebire de jurnaliştii occidentali, nu voi vorbi despre „fostul Kolozsvár“, deoarece numele maghiar al oraşului este folosit chiar oficial, la fel cum numele german Klausenburg este în uz, chiar dacă populaţia germană este foarte mică.
De mai mult de un deceniu viaţa cotidiană la Cluj a devenit un fenomen greu de înţeles pentru locuitorii altor oraşe precum Braşov, Sibiu sau Reşiţa. Există subtilităţi pe care cei din afara Clujului nu le pot desluşi, aşa cum înainte de 1898 cei străini de oraş nu înţelegeau denumirile străzilor. Unul dintre aceste aspecte de neînţeles este atitudinea cu care sunt tratate cele două echipe de fotbal ale oraşului, U şi CFR. Nu este vorba de rivalitatea normală dintre mai multe cluburi sportive, existentă în toată lumea şi care se manifestă inclusiv prin violenţe stradale, ci de tratarea celor două cluburi în termeni de autenticitate şi legitimitate istorică: doar unul dintre cluburi are legitimitate istorică, doar acesta reprezintă tradiţia oraşului, nu poate fi loc pentru două echipe în oraş. Dincolo de aspectul mai degrabă frivol al rivalităţii extra-sportive, proclamarea sau negarea autenticităţii şi legitimităţii istorice a celor cluburi exprimă, după părerea mea, conflictul dintre memoriile istorice ale Clujului.
Desigur, Clujul nu este singurul oraş cu memorie scindată, iar memoria scindată nu este caracteristică nici României şi nici Europei central-răsăritene. Există în Europa occidentală oraşe cu memoriile mult mai dureros scindate ca Belfast sau Londonderry, iar cele două cluburi de fotbal din Glasgow, Celtic şi Rangers, exprimă şi cele două istorii confesionale ale oraşului scoţian. Din perspectiva mea de istoric normalitatea înseamnă coexistenţa memoriilor şi tradiţiilor diferite şi chiar conflictuale, atâta timp cât această coexistenţă şi nu monopolul uneia este considerată singura legitimă. Situaţia din Cluj este cea a monopolului identităţii oficiale susţinute de stat care începe să fie contestată chiar din interior. Nu este vorba, desigur, de o intelectualizare excesivă a microbiştilor clujeni, ci, mai degrabă de ascensiunea unei identităţi alternative exprimată şi prin impunerea unei alte tradiţii sportive care se revendică dintr-o altă istorie a Clujului, cea legată de Kolozsvár.
Rivalitatea extra-sportivă în termeni de autenticitate şi legitimitate de la Cluj este de dată recentă şi se leagă de ascensiunea clubului CFR 1907 de la divizia C la una din echipele care joacă în Liga Campionilor. Succesele acestui club au fost primite mai degrabă fără entuziasm de media clujeană de limbă română, în timp ce mediile bucureştene erau mult mai deschise noului-venit. Cauza acestui sentiment mai degrabă de jenă este probabil cel mai bine exprimată de reprezentanţii naţionalismului extrem, Gheorghe Funar sau Ionuţ Ţene, pentru că simplificările lor excesive exprimă ceea ce mulţi gândesc: clubul CFR 1907 este un club maghiar, prin însuşi anul afişat în denumirea clubului reprezintă o sfidare, deoarece se referă la perioada dualismului austro-ungar şi nu în ultimul rând, este un club de străini. Singura echipă care poate reprezenta Clujul „adevărat“ este U, fondat în 1919, revendicându-se astfel din şi continuând Marea Unire.
Dacă într-adevăr U ar fi echipa românească iar CFR echipa maghiară a Clujului, atunci nu ar fi nimic scandalos. Dincolo de simplificările naţionaliştilor, scandalul îşi are rădăcinile în chiar faptul că nu se poate trasa o frontieră etnică între cele două cluburi. Nu doar pentru că singurul maghiar din CFR este finanţatorul, ci pentru că, deşi o mare parte dintre suporteri sunt maghiari, existând chiar o galerie „maghiară“ KVSC, majoritatea suporterilor sunt români. Mai mult, există chiar şi o mică galerie de ultranaţionalişti, numită Romaniacs. Însă nici U nu este doar echipa celor cu „inimă română“, având, ca şi clubul rival, o galerie mixtă din punct de vedere etnic. Desigur, ar putea fi invocată rivalitatea tradiţională dintre un club universitar şi unul muncitoresc, însă la U nu mai joacă de mult studenţi, iar la CFR nu mai sunt feroviari. Cele două cluburi îşi asumă doar tradiţiile, iar contestatarii sau apologeţii continuă, fără să conştientizeze, tradiţii clujene provenind chiar din istoria premodernă a urbei.