O posibila definitie a lumii postmoderne

Cu gândul la suferinţa lui Mutu! Românii s-au rugat în biserică pentru starul Fiorentinei

Migrînd prin identitate

Augustin Ioan: Nu mai sîntem nici cu totul plecaţi, dar, de asemenea, nu mai sîntem nici integral sosiţi altundeva. Pe deasupra – şi prin capilarele – stabilităţii de odinioară, localul şi globalul îşi dau mîna, informîndu-se unul pe celălalt. Cei care au anunţat moartea identităţii locale de mîna globalităţii s-au grăbit. Dimpotrivă, pare că globalitatea cea mai acerbă devine vehiculul prin care localitatea ultimă se ex-pune în lume în chiar diferenţa sa. Prezenţa noastră şi „casa” ne sînt identificabile de-a lungul traiectoriilor de deplasare frecventă, de migraţiune. Putem mai degrabă stabili modele de migraţiune decît arăta un punct/moment de stabilitate, de odihnă. În absenţa punctului fix, a destinaţiei ultime şi stabile, migranţii de astăzi se mulţumesc cu destinaţia cu cea mai mare rată de recurenţă, cu imaginea cel mai frecvent asociată cu odihna sau cu hrana, care nu mai este neapărat locuinţa de „acasă”. Or, în aceste condiţii, ce mai ducem cu noi din – sau ce surogat propunem pentru a înlocui – „spiritul locului”.

Cum să înţelegem această frază, „nu mai sîntem nici cu totul plecaţi, dar, de asemenea, nu mai sîntem nici integral sosiţi altundeva”? Prin ce anume, mai precis, ar fi identitatea legată de un punct de plecare şi/sau de un punct de sosire? Înainte de a fi spaţială şi situată local, identitatea este pentru Moderni un proiect, chiar o proiecţie: subiectul cunoaşterii şi al acţiunii se dă pe sine ca întins, aşezat pe o traiectorie, care este traiectoria realizării chiar acestui sine. El mizează pe această dublă certitudine sau, mai curînd, aspiraţie la certitudine: trebuie să existe o origine (un temei, o raţiune suficientă de a fi), precum şi o finalitate, un ţel de atins, care informează şi mobilizează împreună subiectul în căutarea propriei sale împliniri. Dar revoluţia modernă pare să fi ajuns la sfîrşitul său: vis utopic sau sîngeros, a cărui îndeplinire a putut să fie adeseori însoţită de crude sacrificii, identitatea s-a repliat azi pe figurile efemere ale unei subiectivităţi pe veci fragmentare. Ea renunţă (indiferent dacă de bună voie sau constrînsă) să suprime sau să topească într-un tot diferenţele, pentru a le exploata pragmatic şi pentru a face din ele uneltele flexibile unei prezenţe la sine şi ale unei prezentări în faţa celorlalţi, în contexte instabile. 

Despre oboseala si despre implantul de surîs artificial

Oboseala nu este o pasivitate opusă supraactivităţii sociale exterioare – dimpotrivă, este singura formă de activitate care poate fi contrapusă în anumite condiţii constrîngerii de pasivitate generală a raporturilor sociale actuale. Elevul obosit este cel care suportă, pasiv, discursul profesorului. Muncitorul, birocratul obosit, este cel căruia i s-a luat toată responsabilitatea muncii. "Indiferenţa" politică, această catatonie a cetăţeanului modern este aceea a individului căruia îi scapă toate deciziile, care nu mai rămîne cu altceva decît cu deriziunea sufragiului universal.

Pierderea relaţiei umane (spontană, reciprocă, simbolică) este adevărul fundamental al societăţii noastre. Pe această bază asistăm la reinjectarea sistematică de relaţie umană – sub formă de semne – în circuitul social şi la consumul acestei relaţii, acestei călduri umane semnificate. Animatoarea, asistenta socială, inginerul în PR, pin-up-ul publicitar, toţi aceşti apostoli funcţionari au ca misiune seculară răsplătirea, lubrificarea raporturilor sociale prin zîmbetul instituţional” (…) „A avea calităţi umane", "aptitudini de comunicare", "căldură relaţională" etc. Pretutindeni, o dezlănţuire de spontaneitate trucată, de discurs personalizat, de afectivitate şi de relaţie personală orchestrată.

(Jean Baudrillard)

Suveranitatea

Este suveran faptul de a te bucura de posibilităţi pe care utilitatea nu le justifică (utilitatea, al cărei scop este activitatea productivă). Dincolo de utilitate este domeniul suveranităţii.

Putem să spunem în alţi termeni că e servil să considerăm mai întîi durata, să folosim timpul prezent în profitul viitorului, ceea ce facem atunci cînd muncim. Muncitorul produce un şurub în vederea unui moment în care acest şurub va servi el însuşi la montajul unei maşini de care altul se va bucura în mod suveran, în plimbările sale contemplative. Muncitorul nu urmăreşte personal plăcerea suverană a viitorului posesor al maşinii, dar această plăcere va justifica plata pe care posesorul uzinei o speră şi care-i îngăduie să dea fără să mai aştepte un salariu muncitorului. Muncitorul fabrică şurubul tocmai pentru a obţine acest salariu. În principiu, salariul îi va permite să-şi acopere nevoile. În felul acesta, el nu iese deloc din cercul servituţii. Munceşte pentru a mînca, mănîncă pentru a munci. Nu întrezărim ivirea momentului suveran, în care nimic nu contează în afara momentului însuşi. Ceea ce este suveran, într-adevăr, este faptul de a te bucura de timpul prezent fără a avea nimic în vedere, decît chiar acest timp prezent.

(Georges Bataille, Suveranitatea)

Distopia

Devenirea urbană actuală pare să aibă mai puţin de-a face cu o multiplicare a heterotopiilor, care sînt încă figurile spaţiale ale unei rezistenţe în faţa producţiei şi a dominaţiei locurilor de către instanţele moderne ale puterii şi mai mult cu o dispersie rizomatică sau fractală a distopiilor. Nu atribui acestui ultim termen sensul literar, de ficţiune care are loc într-o lume imaginară, nici acela de contra-utopie; mizez mai degrabă pe valenţele prefixului „dis-”, aşa cum sînt ele puse în valoare de un filosof ca Jacques Derrida. Cuvintele care încep cu „de-” sau cu „dis-”, ne lămureşte filosoful francez referindu-se la arhitectul Bernard Tschumi, „spun destabilizarea, deconstrucţia, dehiscenţa şi mai întîi disocierea, disjuncţia, disrupţia, diferenţa. Arhitectură a eterogenului, a întreruperii, a non-coincidenţei”. 
De fapt, e de ordinul evidenţei empirice faptul că oraşele noastre se deconstruiesc literalmente, că ele se găsesc într-o permanentă disjuncţie cu ele însele şi că locurile urmează această mişcare de dezintegrare, unele în raport cu celelalte. Distopia e atunci efectul provizoriu, oprirea momentană, în afara oricărei norme alta decît reglementarea a posteriori a procesului neîncetat de dislocare. Aceste locuri/non-locuri care sînt distopiile nu mai îndeplinesc funcţiile de rezistenţă, de refugiu sau de compensare în situaţii de criză care caracterizau heterotopiile foucaldiene. Heterotopiile păstrează încă o anumită dependenţă sau complicitate, chiar dacă prin opoziţie, chiar dacă prin refuz sau contestare, cu locurile puterii; ele se înscriu într-o tramă spaţială eterogenă care face posibilă istoria, identitatea şi relaţia, trăsături care definesc locul antropologic pentru Marc Augé. 

1614 lei

Efectul aproape miraculos pe care societatea spectacolului îl produce asupra vieţii cotidiene este că o întinde cu o abilitate desăvîrşită între extremele sale, acolo unde practicile rutiniere se suspendă în experienţe ale suveranităţii şi precarităţii. Dar, la o analiză mai atentă putem observa că nu se instaurează nici o simetrie între cele două, ca şi cum ele ar fi zonele de protecţie ori de distrugere, de cîştigare ori de pierdere a sensului existenţei. Nu cred că avem astăzi un spaţiu neted al rutinelor şi spaţii altfel ale evadării în suveranitate sau ale înfundării în precaritate. Aş spune că schema celor trei concepte funcţionează în cu totul alt fel, pe care l-aş putea rezuma printr-o frază abruptă: cotidianul este locul în care iluzia (promisiunea) suveranităţii maschează realitatea precarităţii. Cotidianul este locul în care luxul, cheltuirea, excesul sînt oferite în doze homeopatice – reale sau, mai ales, imaginare – pentru a deturna atenţia de la sărăcie, nevoie, fragilitate, vulnerabilitate.

Noi

Iliescu, Vadim, Becali, Vanghelie… Istoria noastră recentă, contemporaneitatea noastră, dar şi felul în care ne vom recunoaşte unii pe alţii peste timp, aproape ca o forma de salut, va trece şi prin aceste nume. Nu mai contează cine anume stă în spatele lor, persoana fizică X sau Y; ci faptul că secretăm (şi nu vom înceta s-o facem) ca societate, astfel de personaje conceptuale, astfel de imagini, de simboluri şi modele. Cotidianul nostru s-a umplut pînă la saturaţie, din ianuarie 1990 pînă azi, cu voia şi mai ales fără voia noastră, de existenţa toxică unor astfel de personaje. Ele nu vor înceta să se împuiască, să infesteze masiv şi sistematic, în întregime si în profunzime, ţesuturile societăţii, ale imaginaţiei şi limbajului şi dispoziţiilor noastre afective; în jurul lor, vor continua să mişune armate de trepăduşi mediatici, pentru care nu există nici un soi de reper etic sau deontologic, pentru care nu există decît satisfacţia (i-am spune maladivă, dacă nu ar fi numaidecît pecuniară) a clipei în care balonul de săpun plezneşte la izbirea de o masă inertă: un nimic care face zgomot, nimicuri peste nimicuri, îngrămădindu-se zgomotos pe sticlă şi pulverizîndu-se ca nişte efemeride. Un zgomot devenit bruiaj permanent, menit să dezorienteze mai ales atunci cînd promite călăuzire, să inducă fără încetare confuzia si excitatia, acea stare de tulburare a psihicului individual şi colectiv care-l face vulnerabil la orice fel de stimuli, oricît de excentrici şi îndoielnici, dar cu siguranţă devastatori în planul discernămîntului şi al afectivităţii.

Decodări

Practicanţii obişnuiţi ai spaţiului trăiesc zilnic experienţa tulburătoare, dacă nu alienantă, a decodării şi deteritorializării. Ieşirea societăţilor est-europene dintr-o lungă perioadă de „striere”, de „codare”, de „închidere”, de puternică teritorializare (pînă la a identifica pămîntul cu teritoriul şi frontiera legii cu legea frontierei) a dan naştere unui vertij spaţial nemaiîntîlnit, atît în spaţiile construite, exterioare, ale societăţii, cît şi în spaţiile imateriale, interioare, mentale (imaginate sau imaginare, percepute sau fantasmate). Capitalismul triumfător nu a venit numai cu piaţa şi cu făgăduinţele abundenţei, ci mai ales cu capacitatea sa de a se deschide şi, astfel, de a captura în mecanisme subtile şi eficiente toate energiile noilor fideli, energiile libidinale investite în exces în tentativa de a monumentaliza meschinele produse de consum ale unei maşini care se adapă nesătulă de la izvorul nesecat al dorinţei individuale şi colective.

Doar că aceşti practicanţi obişnuiţi ai spaţiului capitalist nu aveau exerciţiul critic al distanţării, al neîncrederii în tot ceea ce se dă sub formă de imagine şi simulacru, exerciţiu care se învaţă în timp, de-a lungul sinuoasei istorii a ceea ce numim chiar „modernizare”: spaţiul capitalist – economic, politic, comercial şi mai ales mediatic (acesta din urmă sublimîndu-le şi făcîndu-le prezente, spectaculoase şi atrăgătoare pe celelalte – i-a sedus pe toţi, ne-a sedus pe toţi. Porniţi astfel în aventura cuceririi spaţiilor deschise, proaspeţii postcomunişti nu ştiau încă (dacă vor fi aflat vreodată…) că erau cu toţii supuşi unei puteri noi, modulatoare şi modelatoare. Nu ar fi putut, prin urmare, să meargă în întîmpinarea ori cucerirea spaţiului fizic al capitalismului, dacă acesta nu le-ar fi cucerit deja spaţiile mentale, afective, dezirante, dacă nu ar fi pregătit în ei structurile capabile să recunoască şi să accepte fără rezistenţe toate ofertele şi promisiunile sale.

Electrozii siderurgici

De ani de zile, vocile ne sint gituite de neputinta si inutilitatea oricarei rezistente si a oricarui protest. Zi de zi, presa romaneasca, o expresie fidela a masivei mediocritati in care ne complacem, ne trimite semnale ale incompetentei, ale coruptiei, ale sfidarii la adresa inteligentei, atita cita mai e, ici si colo. Honorius? Desigur, un model, dupa zisele lui Boc. Se putea si mai rau? Desigur, Bahmuteanca, dupa zisele sotului care o bate. Comisia juridica din parlament, aceea care decide despre buna intemeiere a unui proiect de lege, are printre membrii sai tot felul de creaturi umane, precum un anume Mario Oprea, cu studii abandonate de Spiru Haret si specialist (vorba vine) in electrozii siderurgici. Pentru ce mimam statul de drept si cheltuim din buget cu functionarea unor facultati de drept care sa formeze juristi? Pentru ce inventam proiecte de cercetare despre culturile juridice daca ceea ce e drept in Romania depinde de "parerea mea" a unui specialist in electrozi siderurgici? De ce, ca responsabil de proiect de cercetare interdisciplinar in chestiuni ce tin de ordinea juridica postcomunista, ma lupt cu birocratia academica si de ce decanii facultatilor de drept isi dau sufletul sa creeze aparenta unei educatii juridice decente cita vreme electrozii siderurgici fac legea?

Birocratia, sutele de mesaje si documente si anexe si formulare si nenumaratii intermediari incompetenti, dar  bine platiti, au distrus pentru multa vreme posibilitatea unei cercetari  serioase asupra fenomenelor politice, juridice, sociale in societatea postcomunista. Cercetarea romaneasca e un simulacru creat de persoane reale in jurul unor finantari si rezultate fictive.  Cine si ce e real din tot acest joc de aparente? Poate Honorius. Noi toti ceilalti ne spectralizam prin chiar neputinta de a protesta, sfisiati intre ratele lunare ce trebuie achitate pentru a nu fi aruncati in strada si clasamentul Sanghai, cu ale sale publicatii ISI citate si niciodata, sau degeaba, citite.

Lhasa de Sela (1972-2010)

La confession

CTP despre Lhasa

2009 – Anul vidului sau criza de criză

Criza de criza nu e „baiat de baiat”, nu e o întarire a ei, ci deficitul ei, neputinta ei. Anul 2009 sta în mod fals sub semnul crizei. Din toate partile, haotic si asurzitor, ipocrit si justificator, auzim si vedem numai criza, criza, criza. Da, a fost criza, au ramas oameni pe drumuri, din America pîna în România, s-au închis mii de firme, au falimentat întreprinderi profitabile, samd. Dar toate acestea, masive, insuportabile, dureroase, nu dau seama înca de ce este sau ar trebui sa fie criza în întelesul ei cel mai propriu, ca moment critic, clipa a deciziei inevitabile si urgente, clipa a punerii în cauza a sinelui si a tuturor celorlalti care pot sa depinda de un sine.

Un razboi, un cataclism, o epidemie, o moarte, multe morti, sînt crize, surse de criza si configuratii de criza. În momente critice de conflict, de prabusire, de slabiciune, se pune la încercare întregul fiintei umane, nu doar buzunarul sau afacerea sa. În fata suferintei, a sfîsierii, ori strabatuti de ele, se trezeste în noi fibra morala, atît cît o fi existînd, mai puternica sau mai slaba, mai cultivata sau mai uitata, se reabiliteaza în noi o umanitate în sensul cel mai drag filosofilor, acea dimensiune a altruismului si sacrificiului pe care n-o cunoastem neaparat în zilele cînd mergem normal la serviciu.