Există, să nu uităm, o arhitectură a arhitecturii. Pînă la temeiul său cel mai arhaic, conceptul cel mai profund fundamental al arhitecturii a fost construit. Această arhitectură naturalizată ne-a fost lăsată moştenire, ne locuieşte, credem că e destinată locuirii, şi nu mai constituie pentru noi un obiect. Dar în ea se cuvine să recunoaştem un artefact, un constructum, un monument. Care nu a căzut din cer, nu e natural, chiar dacă transmite un anumit cadran al relaţiei cu physis, cu cerul, cu pămîntul, cu muritorul şi cu divinul. Această arhitectură a arhitecturii are o istorie, este în întregime istorică. Moştenirea ei inaugurează intimitatea economiei noastre, legea căminului nostru (oikos), oikonomia noastră familială, religioasă, politică, toate locurile naşterii şi ale morţii, templul, şcoala, stadionul, agora, piaţa, mormîntul. Ne pătrunde pînă acolo încît îi tocmai istoricitatea, o considerăm natură. Este bun-simţul însuşi.
Conceptul de arhitectură, el însuşi un constructum locuit, o moştenire ce ne cuprinde, ne presupune mai înainte chiar ca noi să încercăm s-o gîndim. Mai presus de toate mutaţiile suferite de arhitectură, rămîn anumite invariante. O axiomatică traversează, impasibilă, imperturbabilă, întreaga istorie a arhitecturii. O axiomatică, adică un ansamblu organizat de evaluări fundamentale şi de fiecare dată presupuse. Această ierarhie a fost fixată în piatră, informează acum întreg spaţiul social. Care sînt aceste invariante? Voi deosebi patru, carta oarecum artificială a patru trăsături, să spunem, mai curînd, a patru puncte. Ele traduc una şi aceeaşi postulare: arhitectura trebuie să aibă un sens, pe care trebuie să-l prezinte şi, în felul acesta, să semnifice. Valoarea semnificantă sau simbolică a acestui sens trebuie să comande structura şi sintaxa, forma şi funcţia arhitecturii. Trebuie s-o comande din afară, din direcţia unui principiu (archè), a unui fundament sau a unei fundaţii, a unei transcendenţe ori a unei finalităţi (telos), ale căror locuri, în schimb, nu sînt arhitecturale. Topică anarhitecturală a acestui semantism din care derivă în mod necesar patru puncte de invarianţă:
· Experienţa sensului trebuie să fie locuirea, legea oikos-ului, economia oamenilor şi a zeilor. Prin prezenţa ei ne-reprezentativă care, spre deosebire de celelalte arte, pare a nu trimite decît la ea însăşi, opera arhitecturală va fi fost destinată prezenţei oamenilor şi a zeilor. Dispunerea, ocuparea şi investirea locurilor trebuia să se măsoare în funcţie de această economie. La ea continuă să facă apel Heidegger, atunci cînd intepretează absenţa lui “acasă” (Heimatlosigkeit) ca simptom al onto-teologiei şi, mai exact, al tehnicii moderne. Dincolo de criza locuinţei, el ne pofteşte să gîndim la propriu adevărata disperare, indigenţa, sărăcia locuirii însăşi (die eigentliche Not des Wohnens). Muritorii trebuie mai presus de orice să înveţe să locuiască (sie das Wohnen erst lernen müssen), să audă şi să înţeleagă ceea ce-i cheamă să locuiască. Aceasta nu este o deconstrucţie, ci chemarea de a repeta însăşi temelia arhitecturii pe care o locuim, pe care ar trebui să reînvăţăm a o locui, originea sensului ei. Fireşte, chiar dacă “nebuniile” gîndesc şi dislocă această origine, ele nu trebuie să se lase în voia jubilaţiei tehnologiei moderne sau în aceea a stăpînirii maniacale a puterilor ei. Ar fi o nouă lovitură a aceleiaşi metafizici. De unde, tocmai, dificultatea a ceea ce, tocmai – acum – se anunţă.
· Centrată şi ierarhizată, organizarea arhitecturală se va fi văzut obligată să se supună anamnezei originii şi asizei unui fond. Şi nu doar de la întemeierea ei pe solul terestru, ci chiar din perspectiva fundării ei juridico-politice, instituţia care comemorează miturile cetăţii, pe eroi şi pe zeii întemeietori. În ciuda aparenţelor, această memorie religioasă şi politică, acest istoricism nu s-a retras din arhitectura modernă. Aceasta îi păstrează nostalgia, este prin excelenţă păzitoare. Nostalgie de fiecare dată ierarhizantă: arhitectura a materializat ierarhia în piatră sau în lemn (hylè), este o hyletică a sacrului (hieros) şi a principiului (archè), o arhi-hieratică.
· Această economie rămîne în mod necesar o teleologie a locuinţei. Ea subscrie tuturor regimurilor finalităţii. Finalitate etico-politică, serviciu religios ori finalizare utilitar-funcţională, de fiecare este vorba de a pune arhitectura la slujbă şi în slujba. Acest scop este principiul ordinii arhi-hieratice.
· Ordinea aceasta ţine, în sfîrşit, de artele frumoase, indiferent de mod, de epocă sau de stilul dominant. Valoarea de frumuseţe, de armonie şi de totalitate trebuie în continuare să domnească.
(Jacques Derrida, "Point de folie - maintenant l'architecture", traducere în limba română de Bogdan Ghiu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu