Premisă
Unul dintre teoreticienii contemporani ai fenomenului politic, Jacques Rancière, introduce în textele sale distincţia dintre poliţie şi politică. Prima este înţeleasă într-un sens mai larg decît acela de instrument al statului de supraveghere şi control al ordinii publice drept o distribuire a locurilor şi funcţiilor într-o societate, precum şi maniera de legitimare a acestora. De asemenea, ea propune şi impune într-o societate o anumită configuraţie a sensibilului, astfel încît fiecărui corp să-i corespundă un loc sau o funcţie precis determinate în spaţiul social. Mai precis, din punct de vedere poliţienesc, spaţiul public nu există decît ca spaţiu al unor reguli riguros stabilite, a căror transgresare se cere pedepsită numaidecît.
Invers, politica este activitatea umană de rupere a acestei distribuţii, de dislocare şi de revendicare a unor locuri, postùri sau funcţii noi pentru indivizi sau grupuri. Spre exemplu, din punct de vedere poliţienesc, strada nu este decît spaţiul circulaţiei fluide : « circulez, rien à voir » este imperativul sub care funcţionează indivizii oarecare, în calitatea lor de şoferi sau pietoni în oraş sau pe drumurile publice. Din punct de vedere politic, strada este locul în care ne putem afirma drept altceva anonimi trecători, atunci cînd participăm la o demonstraţie, la o grevă, la un marş, asumînd astfel noi funcţii, noi identităţi, dincolo de ceea ce sîntem din perspectiva unei identificări formal-poliţieneşti.
Starea de fapt
Clujul este pe cale să devină un oraş guvernat de manieră poliţienească. Dublînd eficient poliţia tradiţională cu zeloasa poliţie comunitară, şi sub discursul ipocrit al unei discipline urbane aşa-zis specifice clujenilor, administraţia locală este pe cale să transforme spaţiul urban într-un spaţiu complet cadrilat, supravegheat, un spaţiu al represiunii intensificate, în care locuitorii sau vizitatorii săi se află permanent sub prezumţia de vinovăţie. Senzaţia pe care frăţia celor două maşinării poliţieneşti o lasă trecătorilor este aceea că pot deveni infractori dintr-o clipă în alta, hărţuiţi zi de zi de ochiul vigilent al ordinii publice.
Exemplu
Biroul meu se află pe str. Avram Iancu. Pe o porţiune de stradă cu sens unic, pe două benzi de circulaţie, există o porţiune de vreo douăzeci-treizeci de metri în care oprirea este interzisă. Nu există un motiv logic al acestei interdicţii, întrucît cele două benzi de circulaţie nu sînt afectate de eventualele maşini staţionate acolo. De la geamul biroului meu, îi văd pe harnicii angajaţi ai administraţiei locale şi ai poliţiei care sosesc cu o precizie elveţiană pentru a ridica maşinile parcate temporar pe această porţiune de drum. Locul este ideal: suficient de larg pentru a permite camioanelor să ridice maşinile (nu contează că blochează o bandă, perturbînd mai abitir traficul decît maşinile parcate); apoi, ne aflăm la doi paşi de primărie, angajaţii ei nefiind obligaţi să facă mari eforturi de deplasare. În sfîrşit, un al treilea motiv: apropierea de centru, de universitate şi de cimitir, unde sosesc multe maşini din afara Clujului. Şi care nu trebuie îndrumate, orientate, ci penalizate rapid. Unii am avut experienţa rătăcirii în oraşe mari din Occident sau a comiterii unor abateri minore: serviciile comunitare şi poliţia participă la consilierea acestor străini, aspect care ţine mai ales de ceea ce în alte texte am putut numi ospitalitatea urbană. Una cu totul absentă din meniul comunitarilor clujeni.