Nimic din ceea ce se întîmplă în spaţiul public şi cu spaţiul public în societatea românească nu pare să mai aibă vreo legătură cu conceptul său şi cu poziţia sa în armătura modernităţii.
De aceea, revenirea asiduă la teoriile majore care l-au elaborat şi l-au rafinat în secolul XX ramîne un demers pur teoretic, de exegeză sau de elocvenţă, dar fără nici un impact public şi practic major. Nici o structură de putere instaurată într-o ţară postcomunistă precum România nu a fost şi nu este capabilă, după cum nu a fost şi nu este dornică, să integreze în strategiile sale de ordonare socială posibilitatea prezervării unor spaţii cu acele funcţii pe care modernitatea occidentală le-a atribuit sferei publice. Se ştie că spaţiul public, în constituirea sa originară ca loc de rezistenţă la despotism şi la cenzură, a fost o invenţie deopotrivă teoretică şi practică, prin credinţe, convingeri, dar şi acţiuni şi angajamente ale unei clase sociale, în speţă burghezia în formare, care avea nevoie de o libertate politică şi economică de alt tip şi pe care lumea Vechiului Regim nu o îngăduia. El este, prin urmare, mai degrabă un deziderat permanent şi un proiect în continuă facere şi prefacere, decît un spaţiu fizic anume pus la dispoziţie sau construit de către o instituţie sau de către stat. Zonă de acţiune împotriva puterilor instituite şi de creare de contraputeri, cu atît mai greu de reprimat cu cît se exprimă mai mult (mai frecvent, mai numeros) în (mod) public.
Nu ar fi deloc lipsit de interes să putem urmări o dublă alunecare, în care cele două mişcări nu sînt, cu siguranţă, străine una alteia. Prima dintre ele priveşte termenul însuşi de „spaţiu”, prin îngustarea semnificaţiei „spaţiului public” de la o funcţie socială a pluralităţii umane la un perimetru spaţial cît mai precis marcat, chiar prezervat, asemenea unei rezervaţii, într-un sens tehnic, urbanistic şi arhitectural. A doua, semnalată şi analizată riguros de către Jürgen Habermas, are în vedere recuperarea „publicului” în „publicitate”, sau, în alţi termeni, confiscarea de către strategiile industriale de marketing a ideii însuşi de „public” formator de „opinie publică” în clientelă consumatoare de mărfuri şi, mai ales, de imagini ale mărfurilor.
Două mişcări care minează ireversibil „spaţiul public”, una afectînd spaţiul, iar cealaltă publicul, astfel încît, din conjuncţia şi acţiunea lor concertată, ceea ce reiese ca experienţă a existenţei noastre urbane, individuale şi colective, este diminuarea pînă la dispariţie a rolurilor care au constituit spaţiul public modern şi transformarea oraşului, a tuturor structurilor şi infrastructurilor sale spaţiale, private şi comune, în suport material pentru publicitate.
Să le luăm încă o dată pe rînd:
„Spaţiul”
Ghilimelele ataşate acestui termen încearcă să sugereze tocmai o transformare accelerată şi ireversibilă a ceea ce a fost nu atît un loc sau o sumă de locuri anume destinate întîlnirii dintre oameni, cît o spaţialitate sau, procesual vorbind, o spaţializare: un asemenea proces e menit să indice o facultate specifică faptului de a fi în comun al oamenilor, respectiv capacitatea şi disponibilitatea de a stabili în mod spontan relaţii între ei. Spaţializarea este măsura negocierii permanente între indivizi care vizează apropierea şi îndepărtarea dintre ei. Hannah Arendt ne-a oferit cel mai expresiv tablou – pînă la idealizare – al acestei negocieri în lumea Greciei antice. O imagine idealizată tocmai pentru că societatea ateniană a secolului al V-lea înaintea erei noastre avea atribute pe care societatea modernă le-a pierdut prin explozia demografică şi prin dezvoltarea industrială. Facultatea întîlnirii şi negocierii a ceea ce este comun tuturor, adică lumea, mai presus de interesele economice şi vitale ale fiecărui cetăţean, este unul dintre atributele umane care – datorită masificării şi transformării oraşelor în imense arii de circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi informaţiilor – a intrat într-un orizont al hazardului şi al necunoscutului, fie şi numai prin simplul fapt că oraşul modern este, aşa cum spun unii dintre urbanişti, locul prin excelenţă în care întîlnim necunoscutul şi necunoscuţi. Relaţia cu aceştia obligă la adoptarea unor noi tipuri de comportamente, care nu se mai lasă ghidate de ideea unei negocieri şi a unui dialog faţă în faţă. Miza convieţuirii în spaţiul urban nu este lumea, ca preocupare primă a tuturor, ca subiect al dezbaterii în agora, ci viaţa fiecăruia, securitatea individuală împotriva agresiunii probabile a celorlalţi, o securitate negociată de-acum prin închiderea în privat şi prin supravegherea în public. Iar securitatea devine astfel o grijă deopotrivă a puterii şi a celor supuşi ei: împreună participă la menţinerea ei prin amenajarea spaţiului fizic al oraşului şi prin legiferarea drepturilor şi obligaţiilor subiectului de drept şi a spaţiului său privat. Astfel, spaţiul public, păstrînd sau recreînd după norme moderne o funcţie de găzduire a confruntării dintre puterile oficiale şi contraputerile publice, este treptat circumscris fizic şi reglementat tehnic, pînă la a deveni, în zilele noastre, aria clar marcată a zonelor pietonale, a cuvintelor într-un articol, a minutelor de emisie, a suprafeţelor panourilor publicitare etc.
Cu alte cuvinte, dematerializării multora dintre activităţile omeneşti îi corespunde o materializare a spaţiului public: desigur, nu în sensul unui plus de realitate al său, ci al unei calculabilităţi matematice tot mai precise a intervalelor sale, a suprafeţelor şi a duratelor sale. Or tocmai prin aceasta integrare a spaţialităţii relaţiei dintre om şi om într-o schemă cît mai precis măsurabilă se pierde dimensiunea de eveniment a spaţiului public: adică posibilitatea ca acolo, într-un loc oarecare, să se întîmple ceva care să-i preocupe pe locuitori şi pe trecători pînă la a-i face să se coalizeze într-o atitudine comună, politică şi civică, cel mai adesea de reacţie sau de opoziţie faţă de forţele şi măsurile de „ordine”, pentru a salva „dezordinea” ce lasă loc, pe mai departe, neprevăzutului. Dar cînd aceasta e asimilată insecurităţii, cînd masa de oameni, de informaţie şi de mărfuri au ca ţel unic circulaţia cît mai rapidă şi mai sigură între locuri ele însele mereu schimbătoare, spaţiul zis cîndva public nu mai este decît fie un muzeu frumos aranjat de peisajişti, fie un ocol, chiar un impediment însoţit de daune colaterale în dinamica economică prescrisă de bursă şi de experţi.
Public
După aceeaşi Hannah Arendt, spaţiul public are dubla însuşire a apariţiei şi a aparenţei. Publicul este mai întîi „spaţiul” în care indivizii ies din întunericul protector al privatului, dar şi din dependenţa faţă de nevoile şi urgenţele biologice, pentru a se expune luminii orbitoare a deschisului şi pentru a concura cu ceilalţi în virtutea excelenţei şi a diferenţei dintre semeni. A ieşi în public este un act de curaj şi are sensul unei afirmări de sine în calitate de fiinţă superioară celorlalte vieţuitoare. Apoi, spaţiul public este o ţesătură fină şi efemeră de aparenţe: ieşind printre ceilalţi, fiecare se costumează într-un mod specific pentru a juca un anumit rol. Nu sînt piese de teatru sofisticate, ci doar acele reguli ale convieţuirii care fac ca în relaţiile publice cu ceilalţi să nu apăsăm asupra lor cu toată greutatea intimităţii noastre, ci să ne înscriem în dialog şi acţiune doar prin acele trăsături superficiale necesare ducerii la bun sfîrşit a acţiunii respective.
Lumea modernă a produs o primă răsturnare atunci cînd a judecat drept alienant, rece şi ostil spaţiul urban pentru a da naştere unei adevărate culturi a subiectivităţii, a căldurii căminului privat, a retragerii din lume. A doua răsturnare, în termenii noştri, a avut loc atunci cînd, sub presiunea economiei şi comerţului, spaţiul aparenţelor urbane a încetat să mai fie locul întîlnirii haotice de măşti şi roluri, pentru a lăsa strategiilor de marketing misiunea de a regla conform regulilor pieţei şi profitului succesiunea şi ritmul schimbării aparenţelor.
Astăzi, nimic din ceea ce se întîmplă în ordinea aparenţelor urbane nu se mai află sub controlul celor care consumă aceste aparenţe. Între producător şi consumator s-a produs nu doar o ruptură, ci şi o modificare de sens: ruptură, întrucît producţia de aparenţe este strict de domeniul expertizei financiaro-psiho-sociale din marile întreprinderi de advertising; modificare de sens, pentru că ea nu mai este menită să creeze un psihic colectiv şi un sentiment de a fi împreună, ci să destrame neîncetat ţesutul social şi să atomizeze indivizii, pentru a-i transforma în „public-ţintă”, „marjă de eroare”, „clientelă fidelă” etc.
De aceea, primul gest care trebuie făcut atunci cînd se vorbeşte despre spaţiul public este de a cerceta contextul şi de a suspecta intenţia acestei vorbiri. Ca în orice discurs care preia termeni deveniţi artificiali, şi în cel despre spaţiul public, definiţiile şi determinaţiile clasice au sfîrşit prin a deveni inadecvate şi străine experienţei noastre colective în societatea contemporană. Spaţiul public e doar o stafie, atîta vreme cît spaţiul urban nu mai este decît un interval de parcurs sau o piesă de muzeu, iar publicul doar o masă amorfă de consumatori de aparenţe, de intervale, de trasee, de afecte.
De aceea, revenirea asiduă la teoriile majore care l-au elaborat şi l-au rafinat în secolul XX ramîne un demers pur teoretic, de exegeză sau de elocvenţă, dar fără nici un impact public şi practic major. Nici o structură de putere instaurată într-o ţară postcomunistă precum România nu a fost şi nu este capabilă, după cum nu a fost şi nu este dornică, să integreze în strategiile sale de ordonare socială posibilitatea prezervării unor spaţii cu acele funcţii pe care modernitatea occidentală le-a atribuit sferei publice. Se ştie că spaţiul public, în constituirea sa originară ca loc de rezistenţă la despotism şi la cenzură, a fost o invenţie deopotrivă teoretică şi practică, prin credinţe, convingeri, dar şi acţiuni şi angajamente ale unei clase sociale, în speţă burghezia în formare, care avea nevoie de o libertate politică şi economică de alt tip şi pe care lumea Vechiului Regim nu o îngăduia. El este, prin urmare, mai degrabă un deziderat permanent şi un proiect în continuă facere şi prefacere, decît un spaţiu fizic anume pus la dispoziţie sau construit de către o instituţie sau de către stat. Zonă de acţiune împotriva puterilor instituite şi de creare de contraputeri, cu atît mai greu de reprimat cu cît se exprimă mai mult (mai frecvent, mai numeros) în (mod) public.
Nu ar fi deloc lipsit de interes să putem urmări o dublă alunecare, în care cele două mişcări nu sînt, cu siguranţă, străine una alteia. Prima dintre ele priveşte termenul însuşi de „spaţiu”, prin îngustarea semnificaţiei „spaţiului public” de la o funcţie socială a pluralităţii umane la un perimetru spaţial cît mai precis marcat, chiar prezervat, asemenea unei rezervaţii, într-un sens tehnic, urbanistic şi arhitectural. A doua, semnalată şi analizată riguros de către Jürgen Habermas, are în vedere recuperarea „publicului” în „publicitate”, sau, în alţi termeni, confiscarea de către strategiile industriale de marketing a ideii însuşi de „public” formator de „opinie publică” în clientelă consumatoare de mărfuri şi, mai ales, de imagini ale mărfurilor.
Două mişcări care minează ireversibil „spaţiul public”, una afectînd spaţiul, iar cealaltă publicul, astfel încît, din conjuncţia şi acţiunea lor concertată, ceea ce reiese ca experienţă a existenţei noastre urbane, individuale şi colective, este diminuarea pînă la dispariţie a rolurilor care au constituit spaţiul public modern şi transformarea oraşului, a tuturor structurilor şi infrastructurilor sale spaţiale, private şi comune, în suport material pentru publicitate.
Să le luăm încă o dată pe rînd:
„Spaţiul”
Ghilimelele ataşate acestui termen încearcă să sugereze tocmai o transformare accelerată şi ireversibilă a ceea ce a fost nu atît un loc sau o sumă de locuri anume destinate întîlnirii dintre oameni, cît o spaţialitate sau, procesual vorbind, o spaţializare: un asemenea proces e menit să indice o facultate specifică faptului de a fi în comun al oamenilor, respectiv capacitatea şi disponibilitatea de a stabili în mod spontan relaţii între ei. Spaţializarea este măsura negocierii permanente între indivizi care vizează apropierea şi îndepărtarea dintre ei. Hannah Arendt ne-a oferit cel mai expresiv tablou – pînă la idealizare – al acestei negocieri în lumea Greciei antice. O imagine idealizată tocmai pentru că societatea ateniană a secolului al V-lea înaintea erei noastre avea atribute pe care societatea modernă le-a pierdut prin explozia demografică şi prin dezvoltarea industrială. Facultatea întîlnirii şi negocierii a ceea ce este comun tuturor, adică lumea, mai presus de interesele economice şi vitale ale fiecărui cetăţean, este unul dintre atributele umane care – datorită masificării şi transformării oraşelor în imense arii de circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi informaţiilor – a intrat într-un orizont al hazardului şi al necunoscutului, fie şi numai prin simplul fapt că oraşul modern este, aşa cum spun unii dintre urbanişti, locul prin excelenţă în care întîlnim necunoscutul şi necunoscuţi. Relaţia cu aceştia obligă la adoptarea unor noi tipuri de comportamente, care nu se mai lasă ghidate de ideea unei negocieri şi a unui dialog faţă în faţă. Miza convieţuirii în spaţiul urban nu este lumea, ca preocupare primă a tuturor, ca subiect al dezbaterii în agora, ci viaţa fiecăruia, securitatea individuală împotriva agresiunii probabile a celorlalţi, o securitate negociată de-acum prin închiderea în privat şi prin supravegherea în public. Iar securitatea devine astfel o grijă deopotrivă a puterii şi a celor supuşi ei: împreună participă la menţinerea ei prin amenajarea spaţiului fizic al oraşului şi prin legiferarea drepturilor şi obligaţiilor subiectului de drept şi a spaţiului său privat. Astfel, spaţiul public, păstrînd sau recreînd după norme moderne o funcţie de găzduire a confruntării dintre puterile oficiale şi contraputerile publice, este treptat circumscris fizic şi reglementat tehnic, pînă la a deveni, în zilele noastre, aria clar marcată a zonelor pietonale, a cuvintelor într-un articol, a minutelor de emisie, a suprafeţelor panourilor publicitare etc.
Cu alte cuvinte, dematerializării multora dintre activităţile omeneşti îi corespunde o materializare a spaţiului public: desigur, nu în sensul unui plus de realitate al său, ci al unei calculabilităţi matematice tot mai precise a intervalelor sale, a suprafeţelor şi a duratelor sale. Or tocmai prin aceasta integrare a spaţialităţii relaţiei dintre om şi om într-o schemă cît mai precis măsurabilă se pierde dimensiunea de eveniment a spaţiului public: adică posibilitatea ca acolo, într-un loc oarecare, să se întîmple ceva care să-i preocupe pe locuitori şi pe trecători pînă la a-i face să se coalizeze într-o atitudine comună, politică şi civică, cel mai adesea de reacţie sau de opoziţie faţă de forţele şi măsurile de „ordine”, pentru a salva „dezordinea” ce lasă loc, pe mai departe, neprevăzutului. Dar cînd aceasta e asimilată insecurităţii, cînd masa de oameni, de informaţie şi de mărfuri au ca ţel unic circulaţia cît mai rapidă şi mai sigură între locuri ele însele mereu schimbătoare, spaţiul zis cîndva public nu mai este decît fie un muzeu frumos aranjat de peisajişti, fie un ocol, chiar un impediment însoţit de daune colaterale în dinamica economică prescrisă de bursă şi de experţi.
Public
După aceeaşi Hannah Arendt, spaţiul public are dubla însuşire a apariţiei şi a aparenţei. Publicul este mai întîi „spaţiul” în care indivizii ies din întunericul protector al privatului, dar şi din dependenţa faţă de nevoile şi urgenţele biologice, pentru a se expune luminii orbitoare a deschisului şi pentru a concura cu ceilalţi în virtutea excelenţei şi a diferenţei dintre semeni. A ieşi în public este un act de curaj şi are sensul unei afirmări de sine în calitate de fiinţă superioară celorlalte vieţuitoare. Apoi, spaţiul public este o ţesătură fină şi efemeră de aparenţe: ieşind printre ceilalţi, fiecare se costumează într-un mod specific pentru a juca un anumit rol. Nu sînt piese de teatru sofisticate, ci doar acele reguli ale convieţuirii care fac ca în relaţiile publice cu ceilalţi să nu apăsăm asupra lor cu toată greutatea intimităţii noastre, ci să ne înscriem în dialog şi acţiune doar prin acele trăsături superficiale necesare ducerii la bun sfîrşit a acţiunii respective.
Lumea modernă a produs o primă răsturnare atunci cînd a judecat drept alienant, rece şi ostil spaţiul urban pentru a da naştere unei adevărate culturi a subiectivităţii, a căldurii căminului privat, a retragerii din lume. A doua răsturnare, în termenii noştri, a avut loc atunci cînd, sub presiunea economiei şi comerţului, spaţiul aparenţelor urbane a încetat să mai fie locul întîlnirii haotice de măşti şi roluri, pentru a lăsa strategiilor de marketing misiunea de a regla conform regulilor pieţei şi profitului succesiunea şi ritmul schimbării aparenţelor.
Astăzi, nimic din ceea ce se întîmplă în ordinea aparenţelor urbane nu se mai află sub controlul celor care consumă aceste aparenţe. Între producător şi consumator s-a produs nu doar o ruptură, ci şi o modificare de sens: ruptură, întrucît producţia de aparenţe este strict de domeniul expertizei financiaro-psiho-sociale din marile întreprinderi de advertising; modificare de sens, pentru că ea nu mai este menită să creeze un psihic colectiv şi un sentiment de a fi împreună, ci să destrame neîncetat ţesutul social şi să atomizeze indivizii, pentru a-i transforma în „public-ţintă”, „marjă de eroare”, „clientelă fidelă” etc.
De aceea, primul gest care trebuie făcut atunci cînd se vorbeşte despre spaţiul public este de a cerceta contextul şi de a suspecta intenţia acestei vorbiri. Ca în orice discurs care preia termeni deveniţi artificiali, şi în cel despre spaţiul public, definiţiile şi determinaţiile clasice au sfîrşit prin a deveni inadecvate şi străine experienţei noastre colective în societatea contemporană. Spaţiul public e doar o stafie, atîta vreme cît spaţiul urban nu mai este decît un interval de parcurs sau o piesă de muzeu, iar publicul doar o masă amorfă de consumatori de aparenţe, de intervale, de trasee, de afecte.
